Numerotate.indd 60 Studii de securitate Terorismul religios, o „nouă violenţă arhaică”? Formula reactivării identitare se pliază astăzi pe ceea ce se prezintă ca un nou imperativ al personalităţii umane, iar fi ltrul religiosului se impune în aceste condiţii ca un factor defi nitoriu în ceea ce priveşte cadenţa acţiunilor umane astfel determinate. Terorismul ca idee şi realitate de acţiune nu constituie defel o noutate, cele care au variat de-a lungul timpului fi ind în schimb, în mod evident, mijloacele utilizate. Cu toate acestea, un element ce nu ar trebui exclus din schema analizei fenomenului terorist este intensitatea convingerii care îi animă şi dirijează înspre ireparabil pe perpetratorii acestor acte. Dezvoltarea unei capacităţi din ce în ce mai extinse de înţelegere a fenome- nului care îi împinge pe indivizi să comită acte teroriste trebuie să fi e privită ca o prioritate de către entităţile angajate în lupta împotriva terorismului. Asistăm la o revenire în forţă a factorului religios ca ghid al individului rătăcit printre repere contradictorii. Din această per- spectivă, fenomenul terorismului religios dobândeşte o amploare fără precedent, auto-afi rmându-se ca purtător prin excelenţă al adevărului politic şi al justiţiei umane. Vom analiza, în cele ce ur- mează, realitatea terorismului religios ca factor provocator al „ac- telor de teroare, perpetrate împotriva civililor, pe care religia le-a motivat, justifi cat, organizat”. Justifi carea este oferită prin inter- mediul discursului, într-o tentativă de a conecta acest fenomen cu Andreea-Cristina Mihai The concept of security evolved and diversifi ed in accordance with the mutations suff ered by the international environment in order to respond to an imperative necessity to adapt to new risks and threats. The classic realist vision on security is no longer suffi cient to explain the new terrorism phenomenon, here conceptualized through the analysis of the „new archaic violence”, and therefore no longer capable to off er solutions. Becoming able to understand what pushes the individuals to commit terrorist acts must be a priority for all the entities engaged in fi ghting this plague. The postructuralist authors strive to discover an alternative path and explain what escaped the realist understanding which rejects any possible rationality of the religious way of thinking. The study of the „new archaic violence” creates the necessary premises for a new and better adapted security strategy. new terrorism, archaic violence, religion, radicalization, post-structuralism, security. 61Perspective politicedecembrie 2009 ceea ce apare ca o necesitate de revitalizare a factorului religios în cadrul procesului de reconstrucţie identitară a individului mai mult sau mai puţin integrat în societatea post- modernă. Vom vedea cum această necesitate de a comunica, de a transmite, uzitând de canalele media tipice tehnologiei contemporane, constituie, de fapt o trăsătură dis- tinctivă a „noii violenţe arhaice”, aşa cum este ea conceptualizată de Jacques Derrida. Prin urmare, disecând ideea „violenţei intrinsece a imaginarului religios”1 şi implicaţi- ile sale, ne vom concentra pe dimensiunea noului terorism ca fenomen al „noi violenţe arhaice” la nivelul construcţiei identitare şi al tentativei de relegitimare a unei viziuni religioase a lumii în postmodernism. De fapt, este tocmai renaşterea a ceea ce Derrida numeşte „noua violenţă arhaică” cea care trebuie să suscite îngrijorarea şi să determi- ne demersul de înţelegere a fenomenului pentru a putea ataca în mod direct sursa şi pentru a fi stopată evoluţia fagocitară a terorismului religios. Să încercăm astfel să ne imaginăm cum munca de cartografi ere a strategilor, concretizată sub forma bombar- damentelor aeriene a căror efi cacitate, în genul acesta de confl ict, deseori, nu devine vizibilă decât la nivelul efectelor colaterale şi al desfăşurării impresionante de forţe împotriva unui adversar practic invizibil, confundat cu un spaţiu ostil şi imprevizibil, ar fi precedată de ceea ce voi numi analiza obiectivă a iraţionalului. Această analiză ar tre- bui să ţină cont de două elemente: necesarul pozitivism al postmodernităţii şi inevitabila renaştere a religiosului. Cele două coexistă, recunoaşterea validităţii sociale a acestor două realităţi de facto impunându-se, pentru a se putea evita ca escaladarea acestei „noi violenţe arhaice” să scape de sub control. Epocile derridiene ale violenței într-o eră furios religioasă „Cel mai mare pericol pentru libertate se afl ă la intersecţia dintre radicalism și tehnologie.”2 George W. Bush Trei teorii fundamentale dezbat în jurul problematicii referitoare la rolul religiei în confl ictele violente moderne. Primii care se disting prin tăria argumentelor sunt primor- dialiştii, între care este inclus şi Samuel Huntington, binecunoscutul autor al tezei „cioc- nirii civilizaţiilor”3, care consideră că religiile reprezintă principalul factor determinant în declanşarea şi derularea războaielor. În acest caz, grupurile care împărtăşesc aceleaşi rădăcini civilizaţionale şi religioase se vor asocia în mod natural împotriva grupurilor de sorginte diferită. O altă categorie, în teoretizarea originii confl ictelor, este cea a instru- mentaliştilor care consideră că religia este rareori cauza confl ictelor, dar că grupurile au posibilitatea de a utiliza dogma religioasă pentru a le folosi în atingerea propriilor scopuri. În al treilea rând, se poate distinge poziţia constructivistă. Această perspectivă priveşte religia nici ca un factor cauzator de confl ict, nici ca un instrument al elitelor pe durata acestuia. Constructiviştii vorbesc de „elementul religios al confl ictului” care poa- te servi în fi nal drept mijloc de comunicare, tradiţiile religioase furnizând mijloacele de înţelegere şi de control a confl ictului4. De la o teorie primordialistă la o interpretare post-structuralistă. Noua violență arhaică derridiană Dacă teza lui Huntington poate fi încă judecată drept reducţionistă, ipoteza derridi- ană rafi nează intelectual ideea de război între religii, facilitând conceptualizarea unui 62 Studii de securitate cadru de analiză propice lansării într-un studiu aprofundat. Potrivit tezei expuse de Derrida în Acts of religion, în cadrul indus de războaiele religioase5, violenţa se prezintă sub forma a două ipostaze: cea contemporană caracterizată prin „hipersofi sticarea tele- tehnologiei militare – a culturii digitale şi hiperspaţiale” şi „noua violenţă arhaică” care o contracarează pe prima şi tot ceea ce aceasta reprezintă. Cuvântul-cheie, descriptor al noii violenţe arhaice este răzbunare. Şi oricât de primi- tiv s-ar contura acesta într-un complex analitic modern, transpus în acţiune apare ca făcând uz de aceleaşi resurse mediatice ale puterii ca şi dimensiunea tehnologizată că- reia i se opune6. Derrida vorbeşte aici de „fi inţa umană pre-maşinică”. Este vorba de o creatură ce combină fervoarea religioasă şi impulsurile astfel generate, tipice unei epo- ci al cărui reper se putea reduce la radicalismul fanatic, cu instrumentele vârstei con- temporane a umanităţii care s-a îndepărtat de caracterul său organic, primitiv. Această răzbunare este ghidată împotriva maşinii care decorporalizează şi expropriază. Avem din nou de-a face cu crime şi atrocităţi, termeni ce nu îşi mai găsesc locul în „războaiele curate” pe care Occidentul îşi propune să le poarte şi în cadrul cărora numărul victime- lor, determinat de rachete balistice „inteligente” direcţionate împotriva a oraşe întregi, a devenit irelevant. La acestea se adaugă însă, în noua violenţă arhaică, manifestări precum tortura, decapitările şi mutilările de tot felul. Răzbunarea ia din ce în ce mai des o formă sexuală : violuri, organe genitale mutilate, cadavre expuse etc. Toate acestea sunt „simptome ale recursului reactiv şi negativ, răzbunarea corpului propriu-zis împotriva tele-tehnoştiinţei expropriatorii şi delocalizatoare, identifi cată cu globalitatea pieţei, cu hegemonia militar-capitalistă, cu globalatinizarea modelului de- mocratic european, în dubla sa formă : seculară şi religioasă”7. Respingerea modelului de democraţie occidentală cu tot ce el implică din punct de vedere politic, economic, so- cial, etic şi moral devine un laitmotiv al existenţei în noua violenţă arhaică. Din această perspectivă, adversarul este pentru gruparea teroristă islamică o entitate la fel de con- fuză prin vasta sa dimensiune globală, pe cât de difi cil este pentru armata americană a viitorului să combată un fenomen amorf, cu o bază practic nedectabilă. Pe de altă parte, avantajul pe teren al exponenţilor acestei forme de violenţă este unul predictibil, odată luate în considerare toate elementele mai sus enumerate. Asis- tăm la coagularea unei alianţe care combină „cele mai oribile efecte ale fanatismului, dogmatismului sau obscurantismului de tip iraţionalist cu discernământul hipercritic şi analiza incisivă a hegemoniilor şi a modelelor reprezentative pentru adversar”8. O serie de fenomene care apar ca fi ind indisociabile de modelul occidental sunt enumerate ca factori ce stârnesc, în mod cât se poate de negativ, reactivitatea noii violenţe arhaice: globalatinizarea, etnocentrismul care poartă amprenta pretenţiei de universalism, ştiin- ţa şi tehnologia condiţionate de mecanismele de piaţă, retorica democratică, strategia „umanitară” de menţinere a păcii prin trimiterea de forţe expediţionare. Reacţia este una cât se poate de radicală, marcată de o violenţă extremă, străină logicii contempo- rane. Noua violenţă arhaică „răspândeşte moarte şi distrugere dezlănţuită într-un gest disperat (auto-imun) care îşi atacă sângele propriului corp: ca astfel să oprească dezră- dăcinarea şi să-şi reaproprieze, bine şi nevătămată, sacralitatea vieţii. Dublă rădăcină, dublă dezrădăcinare, dublă eradicare”9. Se ajunge astfel la o radicalizare a violenţei în numele religiei sub pretextul de a permite comunităţii să-şi redescopere rădăcinile, locul, corpul şi idiomul intacte10. Sunt aici supuse analizei două epoci / vârste ale violenţei aparent distincte, dar care totuşi 63Perspective politicedecembrie 2009 coexistă şi se ciocnesc. În ciuda fascinaţiei pe care o prezintă revoluţia tehnologică în domeniul militar, „noua violenţă arhaică” asociată fenomenului terorismului islamic depăşeşte la ora actuală capacitatea de adaptare a tehnologiei, stârnind o preocupare legitimă cu privire la eliminarea acestui fenomen de pe lista ameninţărilor asimetrice la adresa securităţii internaţionale. Inconștientul religios: raționalitate și instrumentalizare În condiţiile războiului dirijat împotriva unui inamic practic invizibil, care se confundă cu un spaţiu ostil şi imprevizibil, o analiză obiectivă a „iraţionalului” ce însoţeşte actele de terorism islamic se impune, pentru a evita ca izbucnirea acestei „noi violenţe arha- ice” să scape de sub control. Imperativ este să construim în cele ce urmează un com- plex argumentativ sufi cient de dezvoltat pentru a putea oferi o bază solidă analizei care porneşte de la întrebarea retorică a lui Derrida: „Cum poate cineva să invoce o nouă iluminare cu scopul de a lămuri această «reîntoarcere a religiosului» fără a aduce în joc măcar un soi de logică a inconştientului?”11. Rodney Stark şi Roger Finke abordează în lucrarea Acts of faith: explaining the human side of religion, problematica raţionalităţii şi a ceea ce autorii numesc „mintea religioasă”. Cei doi ne demonstrează cum, în mod paradoxal, ştiinţele sociale care se fundamentează în general pe modele raţionale fac o excepţie în acest caz – şi se va arăta că şi o eroare – situând religiozitatea într-o sferă a iraţionalului. Astfel când vine vorba de religie, mulţi cercetători din domeniul ştiinţelor sociale continuă să susţină o veche idee conform căreia alegerea joacă un rol minor în comportamentul religios deoarece mintea religioasă este în mod fundamental iraţională. Această iraţionalitate „predeterminată” i-ar prejudicia pe indivizi de capacitatea de a putea evalua în mod obiectiv costurile angajamentului lor religios comparativ cu benefi ciile pe care acesta le-ar putea aduce. Cu toate acestea, istoria ştiinţelor sociale ne arată că principalul curent în evaluarea unei potenţiale perspective asupra comportamentului religios în mediul comunitar s-a menţinut, vreme de trei secole, la un nivel de interpretare primitivă – „Comportamentul religios trebuie să fi e iraţional tocmai pentru că oamenii fac sacrifi cii în numele credinţei lor – din moment ce, în mod evident, nicio persoană raţională nu ar face asta”12. Vechea paradigmă a ştiinţelor sociale porneşte de la premisa că „socializarea reduce majorita- tea calculelor religioase la decizii «tautologice» de a alege ceea ce cineva a fost antre- nat să aleagă. Iar socializarea religioasă efectivă este atribuită, în schimb, ignoranţei, superstiţiei, falsei conştiinţe, «spălării creierului» sau culturii primitive”13. Stark şi Rodney recunosc că acest raţionament poate fi în întregime valabil pentru un ateu raţional. În schimb, consideră acest tip de comportament religios perfect raţio- nal pentru oricine e convins că zeităţile îi recompensează pe cei care se sacrifi că. Teza astfel susţinută contrazice în mod fundamental vechea paradigmă numind-o „teoria ignoranţei şi a slabului raţionament”14. Lucrarea celor doi autori vine în sprijinul ideii pe care încercăm să o expunem aici, cu privire la raţionalitatea intrinsecă a inconştientu- lui religios. Pentru a simplifi ca: comportamentul religios este în mod cert ghidat de un model de gândire care îl structurează în mod raţional; ceea ce creează însă confuzie este necesitatea de a accepta că poate exista şi o altă formă de raţionalitate decât cea asimilată normelor social-morale ale societăţii occidentale contemporane. 64 Din această perspectivă viziunea instrumentalistă, evocată la începutul acestui ar- ticol printre cele trei teorii fundamentale care dezbat în jurul problematicii referitoare la rolul religiei în confl ictele violente moderne, neagă potenţialul inerent violent al unei abordări religioase a diferendelor şi se concentrează mai degrabă pe posibilitatea in- strumentalizării discursului religios. Constatarea cea mai la îndemână în demararea unei analize este că, în condiţiile în care vechile ideologii s-au văzut discreditate o dată cu căderea Uniunii Sovietice şi a ideologiei comuniste, în timp ce promisiunea marilor benefi cii ale statului liberal-democratic şi capitalist întârzia să se materializeze în anumite ţări ale lumii, devine probabil şi mai puţin surprinzător faptul că religia se transformă într-o motivaţie din ce în ce mai populară pentru terorismul din perioada post-Război Rece15. În introducerea culegerii sale de texte, Le réenchantement du monde, Peter Berger (vechi susţinător al ideii potrivit căreia modernitatea antrenează şi un declin al religiei) scrie: „Lumea de astăzi, cu câteva excepţii este la fel de furios religioasă cum a fost de altfel întotdeauna; ba chiar mai mult în anumite locuri”16. Acelaşi autor merge şi mai departe în analiza sa evidenţiind originile renaşterii mondiale a religiei. În primul rând, „modernitatea tinde să slăbească certitudinile considerate ca însuşite”, iar apoi „o con- cepţie pur secularizată a realităţii este împărtăşită în mod esenţial de o elită culturală care irită”. Prin urmare „mişcările religioase care se opun viguros secularizării pot să atragă adepţi pornind de la nemulţumiri care uneori n-au nimic de-a face cu religiosul”17. Afi lierea în sine a teroriştilor la o biserică nu este semnifi cativă decât în măsura în care aceştia fac apel la liturghie sau la textele religioase cu scopul de a explica violenţa sau de a atrage recruţi, sau dacă una dintre fi gurile clericale este implicată în conduce- rea grupului terorist. Importanţa religiei în terorismul contemporan rezidă în utilizarea sa ca mod de comunicare. Un exemplu în acest sens este Bin Laden care nu posedă în sine niciun credit teologic şi, cu toate acestea, face apel la religie sub forma unei perversiuni cu scopul de a atrage indivizi ca potenţiali recruţi. Simte importanţa pe care dimensiunea religioasă a dobândit-o şi realizează un amestec de ideologie şi religie prin mesajele sale. Conform acestei interpretări nu este religia cea care determină tero- rismul, ci sunt indivizii cei care manipulează şi exploatează religia într-o lume lipsită de un alt sistem de credinţe, utilizând-o în scopuri eronate. O nouă abordare a securității în căutarea unei strategii viabile Discursul de deschidere al preşedintelui american învestit în toamna anului 2008, Ba- rack Obama, a marcat o schimbare, la nivel semantic, a abordării luptei împotriva teroris- mului, făcând dovada conştientizării politicului cu privire la mutaţia care a avut loc de-a lungul istoriei terorismului şi a necesităţii de a se adapta rapid cu scopul nu numai de a câştiga o luptă al cărei sfârşit nu se întrevede, dar mai ales pentru a contracara fenome- nul noului terorism ca atare. Astfel, dacă fostul preşedinte, George W. Bush, şi-a fondat acţiunile, pe parcursul celor două mandate pe care le-a deţinut, pornind de la războiul declarat împotriva terorismul (war on terror), noua administraţie face dovada unei abor- dări diferenţiate a unui fenomen insufi cient conceptualizat de către precedenţii factori decidenţi. Expresia folosită de Obama este una mai puţin simplistă. Acesta vorbeşte în discursul său inaugural de „un război împotriva unei reţele a violenţei şi a urii, cu efecte extinse” – „Our nation is at war against a far-reaching network of violence and hatred”18. Studii de securitate 65Perspective politicedecembrie 2009 Abordarea postructuralistă a securităţii oferă o nouă perspectivă explicativă asupra feno- menului noului terorism, iar luarea în considerare a lecţiilor istoriei pune bazele studierii potenţialelor strategii salvatoare. Abordarea postructuralistă a securității în contextul noului terorism Conceptul de securitate a evoluat şi s-a diversifi cat în concomitenţă cu mutaţiile suferi- te de mediul internaţional, răspunzând astfel unei necesităţi de adaptare la noile riscuri şi ameninţări. Viziunea clasică asupra securităţii nu mai este sufi cientă pentru a explica fe- nomene precum terorismul religios, conceptualizat aici prin analiza „noii violenţe arhaice”, şi cu atât mai puţin pentru a oferi soluţii. În aceste condiţii se impune o trecere în revistă a principalelor elemente inovatoare pe care autorii „contestatari”, post-structuralişti şi post- modernişti le aduc în discuţie, în tentativa de a oferi analize alternative interpretărilor re- aliste şi neorealiste. Abordarea lor lingvistico-culturalistă prilejuieşte conturarea cadrului prielnic studiului noului terorism de sorginte în mod esenţial religioasă. Obiect al contestaţiilor, conceptul de securitate nu a încetat să evolueze. De la viziunea realistă care lega securitatea de supravieţuirea statului-naţiune şi de o ameninţare existen- ţială proiectată la adresa acestuia, s-a ajuns treptat la adoptarea perspectivei neorealiste, mai bine adaptată la riscurile implicite noului mediu intenaţional. Dacă pentru realişti secu- ritatea era dependentă de cunoaştere, certitudine, raţionalitate, calculabilitate şi tehnologie, sarcina politicii fi ind aceea de a „securiza securitatea” prin intermediul instrumentalizării tehnologiei19, neorealiştii încep să ia în calcul noţiuni precum incertitudinea, îndoiala sau fri- ca epistemologică20, deschizând astfel calea pentru o analiză critică a perspectivei realiste. În acest context, prin contestarea noţiunii clasice de securitate şi impunerea necesităţii de regândire a acesteia, se ajunge la concluzia că politica, ca mediu responsabil şi gene- rator de securitate, trebuie să fi e la rândul său regândită. Contrar neoreliştilor a căror per- spectivă asupra relaţiilor internaţionale domină câmpul ştiinţei politice şi care au tendinţa de a pune accentul pe dimensiunea militaro-strategică a securităţii în detrimentul dimensiunii sale politice, autorii postructuralişti şi postmoderni, printre care şi Derrida, propun analiza securităţii în mod esenţial în raport cu politica. Avem astfel autori21 precum Michaël Willi- ams22 şi Keith Krause23 care s-au axat în lucrările lor nu numai pe încercarea de a repune în chestiune defi niţia general acceptată a politicii ca fi ind legată de stat şi de suveranitate, constituindu-se în sursă de ordine, dar mai ales pe analiza modalităţilor de a reconstrui perspective asupra politicii în contextul unei lumi-subiect al globalizării şi fragmentării. Din această perspectivă apar două moduri de a percepe legătura dintre securitate şi politică24. Pe de o parte, securitatea este înţeleasă ca parte constitutivă a politicii şi implică existenţa unei ameninţări sau a unui pericol asimilate politicii. Pe de altă parte, securitatea este considerată factor articulator al unei activităţi de mediere şi ca un praxis: securitatea defi neşte, în acest caz, locul în care apar în spaţiul public actorii şi instituţiile politice şi de securitate care practică medierea în numele comunităţii pe care o reprezin- tă25. Contribuţia autorilor postmoderni şi postructuralişti vine din critica adusă tendinţei teoriilor clasice de a universaliza şi a omogeniza, evidenţiind în acelaşi timp importanţa diferenţei şi a fragmentării. Astfel dacă identitatea politică se bazează pe existenţa ame- ninţării din partea celuilalt, politica de securitate ce îşi arogă scopul de a elimina această ameninţare va sfâşi prin a elimina însăşi identitatea politică26. 66 Studii de securitate Se disting, în prezent, două grupuri apărute ca reacţie la viziunea clasică, realistă asupra securităţii: şcoala de la Copenhaga şi grupul reunit sub umbrela Studiilor critice de securitate (Critical Security Studies). Dacă autorii afi liaţi primului grup au adoptat o abordare constructivistă şi lingvistică, analizând securitatea atât dintr-o perspectivă politi- că cât şi dintr-una fi losofi că, autorii de Studii critice de securitate au abordări mai variate, pornind de la neorealism, la constructivismul moderat şi postmodernism. În esenţă, gru- pul de studii critice îşi propune adoptarea unei abordări refl exive a securităţii, pornind de la procesul său de construcţie şi transformare27. Se pune astfel accentul pe necesitatea de a lua în considerare securitatea nu numai ca practică, dar şi în dimensiunea sa con- ceptuală, comunicabilă prin intermediul limbajului. Două aspecte sunt deosebit de importante şi se vor dovedi extrem de utile în analiza noastră. În primul rând, putem observa că, pornind de la premisa că securitatea este un concept contestat în esenţa sa şi care nu poate fi defi nit într-un mod precis din cauza ca- racterului său politic inerent28, autorii postructuralişti propun un studiu lingvistic al concep- tului de „securitate”. De-esenţializând noţiunea de securitate, aceştia se concentrează asupra formei discursive, considerând că prin cuvântarea publică se creează o situaţie de securitate la care societatea se raportează. Securitatea practic nu există înainte de transpunerea sa în discurs. În al doilea rând, „rebeliunea” în raport cu viziunea clasică, ce reducea securitatea la o noţiune cirscumscrisă în cadrul statal şi dependentă de concep- tul de suveranitate naţională, conduce la apariţia noţiunii de „securitate societală”, sau, mai bine zis, „identitară”. Asistăm la o deplasare a preocupărilor referitoare la securitatea către prezervarea identităţii şi apărarea culturii. Fenomenul „noului terorism“ „A avut loc o transformare radicală, dacă nu chiar o revoluţie, în caracterul terorismului, fapt pe care încă ezităm să-l acceptăm” 29. Walter Laqueur Conexiunea dintre religie şi terorism nu este una de dată recentă. De fapt, până în secolul XIX, religia era cea care oferea singura justifi care terorismului. De abia în ultimul secol, terorismul religios a început să fi e depăşit de terorismul etnonaţionalist / separatist şi motivat ideologic. Cu toate acestea, în anii ’80, ca rezultat al repercusiuni- lor revoluţiei din Iran apar primele grupuri teroriste religioase „moderne”. Prin urmare, originea noului terorism este plasată în resorturile revoluţiei iraniene din 1978-1979, când, potrivit teoriei lui H. Kushner30, „Iranul s-a angajat într-o campanie sistematică de sprijin a mişcărilor militante islamice din lumea musulmană”. În acelaşi spirit, sfâr- şitul vechiului terorism este asociat simbolic cu extrădarea de către Sudan, a ceea ce Kushner numeşte „arhetipul de terorist al mărcii tradiţionale”, Illich Ramirez Sanchez, cunoscut sub porecla de Şacalul. În deceniul următor, numărul grupărilor teroriste a crescut considerabil, extinzându- se şi la alte mari religii şi culte. Dacă în 1980 numai două din 64 de organizaţii teroriste au fost clasifi cate ca fi ind de sorginte religioasă, raportul se schimbă în mod radical, ajungându-se la 25 din 58 în 199531. Două evenimente care au marcat mijlocul anilor ’90 par să fi indicat emergenţa terorismului postmodern în forma cu care ne confruntăm şi astăzi – atacul de la World Trade Center, în New York, în 1993 şi atacul de la Tokyo cu gaz de tip sarin, revendicat de cultul Aum Shinrikyo, în 1995. 67Perspective politicedecembrie 2009 Numeroşi autori care lucrează pe tematica terorismului argumentează apariţia unei noi forme de terorism, mult mai complex şi difi cil de analizat, monitorizat şi mai ales de com- bătut, comparativ cu terorismul tradiţional. Noul terorism este deseori descris ca o formă de terorism ce respinge orice altă modalitate de a concepe lumea, în concordanţă deplină cu credinţa religioasă32. Unul dintre cei mai infl uenţi teoreticieni ai acestei teze în literatura de specialitate, Bruce Hoffman, susţine că motivaţia religioasă reprezintă caracteristica defi nitorie a noului terorism care posedă „sisteme de valori, mecanisme de legitimare şi justifi care, concepte de moralitate şi o viziune asupra lumii radical diferite”33. Mai mult chiar, caracterul devastator al atacurilor înscenate de exponenţii acestei noi forme de terorism depăşeşte indeniabil „ambiţiile” predecesorilor. Putem astfel vorbi de utilizarea excesivă şi nediscriminată a violenţei, urmărindu-se distrugerea unei societăţi percepute ca inamic prin ceea ce ea reprezintă în ansamblul său. Avem de-a face cu o „datorie di- vină”, cum o numeşte Hoffman34, care legitimează utilizarea oricărui instrument, inclusiv a armelor de distrugere în masă. Potrivit tezei lui Paul Wilkinson, The Strategic Implications of Terrorism35, distincţii fun- damentale se conturează între cele două forme de terorism. Astfel, vechea ordine de tip ierarhic a vechilor organizaţii teroriste bazate pe o structură clară de comandă, cadre per- manente de terorişti profesionişti şi legături cu statele-sponsor, a fost înlocuită cu „nuclee mai amorfe şi difuz conectate, inspirate de mentori spirituali precum Sheikh Omar Abd-al- Rahman, operând ca grupuri amatoare «liber profesioniste», pentru a duce la îndeplinire operaţii specifi ce. Aceşti «noi» terorişti profi tă de sprijinul extensiv al unor reţele private fi nanciare transnaţionale, de tipul celei conduse de Osama bin Laden. Evită legătura cu statele-sponsor”. Organizarea sub formă de reţea creează avantajul relativei autonomii a grupurilor care continuă să fi e inter-relaţionate prin intermediul mijloacelor avansate de comunicaţii şi datorită cauzei comun împărtăşite. Îşi dezvoltă în aceste condiţii o capaci- tate extinsă de a se adapta şi de a reacţiona prompt, cuvântul de ordine referitor la modus operandi adoptat de noii terorişti este auto-sufi cienţa36. Avem de data aceasta de-a face cu o structură de tip reţea mult mai complexă şi difi cil de urmărit, cu surse de fi nanţare multiple şi cu o armată de executanţi bine îndoctrinaţi prin contagiunea fervorii religioase. Doron Zimmermann şi Andreas Wenger realizează în The Transformation of Terrorism o analiză aprofundată a ceea ce noul terorism reprezintă pentru lumea în care se manifes- tă, afi rmând o teză curajoasă referitoare la „dinamica reciprocă a percepţiei ameninţării”. Potrivit acestei teze, presiunea resimţită de grupările teroriste de a transpune în realitate cele mai teribile temeri ale societăţilor şi guvernelor occidentale face ca ameninţarea unor atacuri teroriste cu victime în masă să devină cât se poate de reală. Ieşim astfel din sfera abstractului pentru a ne confrunta cu un fenomen cât se poate de concret şi de periculos prin lipsa limitelor în relaţie cu scara de impact. În ceea ce priveşte indivizii dedicaţi acestei noi forme de terorism, o serie de caracte- ristici pare să îi distingă pe noii terorişti de predecesorii lor. Printre acestea putem enu- mera: sunt mai puţin educaţi, mai săraci şi deseori victime ale represiunii; militantismul lor este puternic ancorat în ortodoxia islamică ; sunt dominaţi de zelul religios; folosesc metode mai puţin sofi sticate, în această categorie intrând atacurile sinucigaşe; sunt mai puţin organizaţi, forma predominantă fi ind aceea de reţea şi nu de structură organiza- ţională precisă şi rigidă; obiectivele lor sunt difuze37. Această ultimă idee este de altfel susţinută şi de Mark Juergensemeyer, potrivit căruia „noul terorism pare fără scop din moment ce nu conduce direct la nicio ţintă strategică”38. 68 Studii de securitate În concluzie, principala mutaţie suferită de fenomenul terorist se afi rmă a fi fanatismul determinat de convingerile religioase, împins până la adoptarea unui ton de-a dreptul apocaliptic. Scopul poate scăpa, în acest nou context, înţelegerii dintr-o perspectivă ana- litică strict raţională în termeni de costuri şi benefi cii, însă o logică intrinsecă a teroris- mului religios nu poate fi ignorată. Este vorba aici tocmai de înţelegerea şi acceptarea acestui nou tip de raţionalitate, incompatibilă aparent cu sistemul de gândire însuşit de-a lungul timpului de lumea occidentală. Ce putem face confruntaţi cu un fenomen ce con- tinuă să debusoleze percepţia occidentalizată asupra unei realităţi ce este combătută fără a fi pe deplin cuprinsă într-un sistem analitic? Ce strategii putem adopta şi adapta? Răspunsurile vor decurge fi resc o dată cu asimilarea conceptuală a ideii potrivit căreia există şi raţionalitatea minţii religioase. Ce n-a mers bine ̶ o lecție pentru viitor În tentativa de a combate acest fenomen amorf, o serie de principii nu au încetat să călăuzească decidenţii politici în adoptarea de măsuri concrete de combatere a fl agelu- lui terorist, în ciuda mutaţiei pe care acesta a înregistrat-o de-a lungul istoriei violenţei. Eliminarea posibilităţii de a ceda în faţa terorismului şi determinarea de a-l înfrânge, ho- tărârea de a nu face concesii ca urmare a tentativelor de intimidare, aducerea teroriştilor în instanţă, penalizarea statelor-sponsor, neacceptarea blocării eforturilor diplomatice in- ternaţionale de rezolvare a confl ictelor regionale39 sunt principalele rezoluţii pe care Occi- dentul le-a menţinut ferme în politica sa de luptă împotriva terorismului. Cu toate acestea, noua conceptualizare a securităţii în raport cu politica, precum şi aprofundarea fenome- nului noului terorism impun studiul învăţămintelor din lupta istorică împotriva terorismului. Dimensiunea istorică a unui fenomen de altfel extrem de dezbătut în toate mediile, fi e ele politice, academice sau pur şi simplu mediatice, nu a reprezentat totuşi o prioritate printre preocupările celor care au prilejuit şi au întreţinut discuţiile. Vom vedea în cele ce urmează că analiza din această perspectivă conduce la o critică nemijlocită a intervenţiei masiv militare într-o luptă în mod eronat asimilată unui război împotriva terorismului. În acest sens, Adam Roberts40 enunţă o serie de observaţii demne de luat în seamă în pro- cesul de combatere a acestui fl agel. O primă constatare ar fi că acţiunea teroristă ajunge deseori la consecinţe involuntare. Modalitatea grupărilor teroriste de a percepe schimbarea este expusă cu ajutorul a două modele: avem, pe de o parte, posibilitatea perpetrării unui act spectaculos de violenţă destinat să schimbe în mod radical peisajul politic prin intermediul mobilizării maselor, iar, pe de altă parte, există metoda unei campanii de uzură (Roberts o numeşte echiva- lentul terorist al Blitzkrieg) prin care se urmăreşte demoralizarea şi slăbirea iremediabilă a adversarului. Noul terorism cu care lumea occidentală se confruntă pare să urmeze alternativ sau concomitent ambele metode. Astfel, dacă actele spectaculoase de violenţă de o asemenea anvergură, încât să zguduie în mod real ordinea politică a democraţiilor occidentale, sunt relativ rare, un război psihologic se desfăşoară în permanenţă. Amenin- ţarea teroristă nu încetează să supună societăţile occidentale şi nu numai, la o presiune constantă, iar măsurile de apărare preventivă, indispensabile de altfel în aceste condiţii, întreţin starea de asediu. În aceste condiţii, o consecinţă imprevizibilă a actelor teroriste este că, din perspectivă istorică, ele au provocat de obicei o întărire a regimului pe care încercau să îl înlăture, obţinând astfel ceea ce putem numi un efect pervers al întreprin- 69Perspective politicedecembrie 2009 derii lor. La aceeaşi situaţie asistăm şi astăzi când noii terorişti au ajuns să se opună unei întregi coaliţii împotriva răului, a cărei întruchipare o reprezintă după evenimentele din 11 septembrie 2001. O altă observaţie se referă la caracterul endemic al terorismului: „Prin caracterul său clandestin şi prin ura pe care o generează în sânul comunităţilor şi între acestea, (tero- rismul) devine cu uşurinţă un obicei şi are tendinţa de a se propaga la alte grupuri şi fac- ţiuni desidente”41. Ceea ce conduce la analiza capacităţii contra-terorismului de a obţine rezultate. Având în vedere că principala componentă a combaterii activităţilor teroriste este reprezentată de munca serviciilor de informaţii şi a unităţilor de poliţie – implică iden- tifi carea suspecţilor, infi ltrarea în interiorul grupurilor respective, colaborarea şi schimbul de informaţii cu forţele de poliţie din statele partenere etc. – acţiunile antiteroriste au fost în general, de-a lungul timpului, încununate de succes. Un factor ce nu trebuie totuşi neglijat este necesitatea de a rezolva, mai înainte de toa- te, confl ictele subadiacente prin combinarea unui ansamblu de măsuri politice cu scopul fi e de a „tempera” intensitatea activităţii teroriste prin satisfacerea anumitor exigenţe ale acestora, fi e de a le slăbi gruparea pin reducerea rezervei de susţinere politică de care teroriştii benefi ciau. Toate aceste măsuri devin însă efi ciente în măsura în care sunt înso- ţite de respectarea normelor de drept al confl ictelor armate. Cazurile de nonrespect fl a- grant a unor drepturi de bază, aplicabile la condiţiile de detenţie şi de interogare, precum Abu-Graib sau crearea unor „zone gri” ce permit conturnarea atât a legilor naţionale, cât şi internaţionale, precum Guantanamo Bay, nu fac decât să foseze potenţialul consens public necesar susţinerii pe termen lung a operaţiunilor militare. Ceea ce se obţine în schimb este apariţia unor falşi „martiri” ai circumstanţelor suspecte şi alimentarea fervorii religioase ce animă perpetratorii de acte teroriste. O altă eroare gravă a fost asocierea teroriştilor cu imaginea răului absolut. Efectele negative apar mai ales în sânul societăţii din cadrul căreia provin aceşti indivizi şi care, în principiu, dezaprobă metodele utilizate de terorişti în ciuda simpatiei pe care o poartă cauzei lor. Tranşarea radicală între Bine / Occident şi Rău / Adversar conduce în cele din urmă la luarea de poziţie în favoarea celor din urmă, cu atât mai mult cu cât persistă o serie de similitudini între cele două tabere. Oricât de paradoxal ar putea părea la o primă vedere, nu se poate neglija totuşi că atât Occidentul, cât şi grupările teroriste de sorginte religioasă împărtăşesc în esenţă aceeaşi viziună simplistă asupra lumii, de luptă a binelui împotriva răului, iar patosul cu care actele de violenţă sunt înfăptuite este întreţinut de o anumită concepţie de reciprocitate de tipul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Derrida vorbeşte de un fenomen de decorporalizare ca replică la tehnologizarea lumii occidenta- le. Răzbunarea se manifestă într-un mod visceral, în formele sale cele mai primitive, în timp ce accesibilitatea noilor arme conduce la o supradimensionare a efectelor în termeni de victime. Adoptarea unei perspective istorice asupra luptei împotriva terorismului permite nu nu- mai stabilirea principalelor erori înfăptuite, dar şi detaşarea unei serii de învăţăminte. Ca şi celelalte „războaie”, şi cel dirijat împotriva noului terorism va lua sfârşit într-o bună zi, ceea ce poate face însă diferenţa este momentul şi modul în care se va pune capăt aces- tei lupte. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Cu toate acestea, erorile tocmai evocate arată că deciziile luate până în prezent nu au condus la obţinerea rezultatelor scontate, ci la angajarea pe termen nelimitat într-un confl ict ce epuizează resursele Occidentului fără ca adversarul să dea semne de slăbiciune. Conştientizarea şi asumarea acestor greşeli 70 Studii de securitate ar reprezenta un prim pas în grăbirea soluţionării. Incert şi înşelător, încărcat de pasiune şi delir religios, noul terorism poate fi combătut printr-o strategie efi cientă pornind de la înţelegerea naturii confl ictului42. Am putea conclude după această scurtă analiză de încadrare a fenomenului noului terorism că „violenţa religioasă nu va înceta decât atunci când cele două ideologii vor fi găsit un teren comun de înţelegere: pe de o parte, o atenuare a pasiunii religioase; pe de alta, recunoaşterea religiei ca bază a valorilor morale şi spirituale ale societăţii. Ceea ce conduce la afi rmaţia că soluţia la problema violenţei religioase se afl ă până la urmă într-o revalorizare a religiei”43. Deconstrucţia sau de-esenţializarea fenomenului noului terorism printr-o abordare postructuralistă conduce la descoperirea acelei logici a inconştientului care permite detaşarea de ideea preconcepută potrivit căreia manifestările de sorginte religioasă sunt însoţite în mod automat de iraţionalitate. Disecarea acestui fenomen are rolul de a crea premisele fundamentării unei noi strategii corect adaptate la realitatea noii violenţe arhaice, deschizând calea spre soluţionarea confl ictului. Note 1 Derrida, 2002, 12. 2 Citat din discursul fostului președinte american la West Point, NY, pe 1 iunie 2002; preluat în The National Security Strategy of the United States of America (septembrie 2002), disponibil la adresa http:// www.whitehouse.gov/nsc/nss.html. Versiunea în limba engleză: „The gravest danger to freedom lies at the crossroads of radicalism and technology”. 3 Huntington, 1993. 4 Hasenclever & Rittberger, 2000, 641-674. 5 Termenul utilizat de Derrida în capitolul Faith and knowledge este “wars of religion”, în Acts of religion, Routledge, 2002, p. 42. 6 Comentariu al textului original: “Revenge. Resorting, in fact, to the same resources of mediatic power, it reverts as closely as possible to the body proper and the premachinical living being.”, în Derrida, 2002, 88. 7 Derrida, 2002, 89. 8 Idem, 89. 9 Idem. 10 Idem. 11 Idem, 89. 12 Stark & Finke, 2000, 42. 13 Ibid, 42. 14 Sintagma utilizată în capitolul Rationality and the religious mind este „ignorance and poor reasoning theory””, în Stark & Rodney, 2000, 42. 15 Interviu cu Dr. Bruce Hoff man , Religioscope - 22 februarie 2002. 16 Berger, 2001, 15. 17 Ibid, 27. 18 Din discursul inaugural al președintelui Barack Obama, 21 ianuarie 2009, sursă http://www. whitehouse.gov/the_press_offi ce/President_Barack_Obama_Inaugural_Address/ 19 Interpretare a lui Michael Dillon, 1996, 12. 20 Interpretare a lui Jef Huysmans, 1998, 226-255. 21 Citaţi de CEYHAN, Ayse, în Analyser la sécurité : Dillon, Waever, William et les autres, apărut în Cultures 71Perspective politicedecembrie 2009 & Confl icts, nr. 31-32, pp. 39-62, Williams și Krause au publicat în calitate de autor, respectiv editor, lucrarea Critical Security Studies. 22 Profesor la Universitatea din Ottawa a publicat studii precum: The Realist Tradition and the Limits of International Relations, Symbolic Power and the Politics of International Security, Realism Reconsidered: the Legacy of Hans J. Morgenthau. 23 Director al Programului de Studii Strategice și de Securitate Internaţională de la Oxford, a studiat schimbarea conceptelor de securitate în volume precum Critical Security Studies sau Culture and Security. 24 Ceyhan, 1998, 54. 25 Huysmans, 1998, 244. 26 Campbell, David, citat în Ayse Ceyhan, Analyser la sécurité : Dillon, Waever, William et les autres, apărut în Cultures & Confl icts, nr. 31-32, 1998, p. 54. 27 Ceyhan, 1998, 41-42. 28 Ole Waever, în CEYHAN, Ayse, Analyser la sécurité : Dillon, Waever, William et les autres, apărut în Cultures & Confl icts, nr. 31-32, 1998, p. 40. 29 Laqueur, 2001, 3-4. 30 Kushner, 1998, 10. 31 Gurr & Cole, 2000, 28-29. 32 Spencer, 2006, 9. 33 Hoff man, 1998, 87. 34 Idem, 20. 35 Wilkinson, 2000. 36 Gunaratna, 2006, 12. 37 Zimmermann & Wenger, 2003, 25-29. 38 Juergensmeyer, 2000, 158. 39 Wilkinson, 2000. 40 Roberts, 2005, 158-166. 41 Roberts, 2005, 159. 42 Corum, 2007, 13. 43 Juergensmeyer, 2000, 237. Bibliografi e Adreani, Gilles, Hassner, Pierre. 2005. Justifi er la guerre. De l’humanitaire au contre-terrorisme, Presses de Sciences Po Appleby, R. Scott. 2000. The Ambivalence of the Sacred. Religion, Violence, and Reconciliation, Rowman&Littlefi eld Publishers, pp. 81-121 Ayoob, Mohammed. 2004. Political Islam: Image and Reality, în World Politics, Volume XXI, No 3 Bear, Robert. 2006. La chute de la CIA. Les mémoires d’un guerrier de l’ombre sur les fronts de l’islamisme, Ed. Gallimard Berger, Peter L., Le réenchantement du monde, Ed. Bayard, pp. 13-37, 153-182. Burgat, François. 2002. L’islamisme en face, La découverte/Poche Ceyhan, Ayse, Analyser la sécurité : Dillon, Waever, William et les autres, în Cultures & Confl icts, nr. 31-32, pp. 39-62 Corum, James S. 2007. Fighting the War on Terror. A Countersinsurgency Strategy, Zenith Press Derrida, Jaques. 2002. Acts of Religion, Routledge Ellias, Norbert. 1973. La civilisation de moeurs, ed. Poche Pocket 72 Studii de securitate Ellingsen, Tanja. 2005. Toward a Revival of Religion and Religious Clashes?, în Terrorism and Political Violence, Routledge, vol 17, n° 3 Gangloff , Sylvie, Retour sur le choc des civilisations : entre discours, iconographies et constructions identitaires, www.ceri-sciencespo.com Gurr, Nadine, COLE, Benjamin. 2000. The New Face of Terrorism: Threats from Weapons of Mass Destruction, ed. Tauris, Londra Hasenclever, Andreas, RITTBERGER, Volker. 2000. Does Religion Make a Diff erence? Therical Approaches to the Impact of Faith on Political Confl ict, în Millenium, vol 29, N°3, pp. 641-674 Huntington, Samuel. 2000. Le choc des civilisations, Poches Odile Jacob Huntington, Samuel. 1992. „If Not Civilizations, What? Paradigms of the Post-Cold War World”, în Foreign Aff airs Huntington, Samuel. 1993. „The Clash of Civilizations ?”, Foreign Aff airs Juergensmeyer, Mark. 2003. Au nom de Dieu ils tuent ! Chrétiens, juifs ou musulmans, ils revendiquent la violence, Ed. AutrementFrontières, pp. 9-21, 211-237 Kushner, H. 1998. In The New Terrorism – The Future of Terrorism: Violence in the New Millenium, Sage Publications Laqueur, Walter. 2001. The New Terrorism. Fanaticism and the Arms of Mass Destruction, Oxford University Press Lesser, Ian O., Countering the New Terrorism: Implications for Strategy, http://www.rand.org/pubs/ monograph_reports/MR989.chap.4.pdf Malet, Emile H. 2004. Al-Qaida contre le capitalisme. Religion et domination, Ed. PUF, pp. 91-107 Morgan, Matthew J. 2004. The Origins of the New Terrorism, http://www.carlisle.army.mil/usawc/ Parameters/04spring/morgan/pdf Ramel, Frédéric. 1997. Trois ans après, le retour de Samuel Huntington et du choc des civilisations : critiques d’une analyse réductrice, în Arès, pp. 43-52 Raynaud, Philippe. 2003. Penser la Guerre après le 11 septembre : de la fi n de la guerre à la fi n de la paix, în Entre Kant et Kosovo : études off ertes à Pierre Hassner, Presses de Sciences Po, pp. 83-94. Sacks, Jonathan. 2004. La dignité de la diff érence. Pour éviter le choc des civilisations, Bayard Semelin, Jacques. 2005. Purifi er et détruire. Usages politiques des massacres et génocides, Seuil, pp. 414-433 Spencer, Alexander. 2006. Questioning the Concept of ‘New Terrorism’, în Peace Confl ict & Development, nr. 8, www.peacestudiesjournal.org.ok Stark, Rodney, FINKE, Roger. 2000. Acts of faith: explaining the human side of religion, University of California Press Tucker, David. 2001. What’s New About the New Terrorism and How Dangerous Is It ?, în Terrorism and Political Violence, nr. 13, pp. 1-14 Wilkinson, Paul, The strategic implications of terrorism, în Terrorism & Political Violence, Har-anand Publications, India, 2000, http://www.comw.org/rma/fulltext/00sondhi.pdf Zimmermann, Doron, Wenger, Andreas. 2003. The Transformation of Terrorism, International Relations and Security Network