Perspective_politice_2018_decembrie.pdf „Cunoaºtem ceea ce vedem sau vedem ceea ce ºtim?”. Evoluþia explicaþiei în relaþiile internaþionale. Morgenthau, Waltz, Wendt Abstract: The present paper intends to identify some perspectives on theoretical validation and ap- plication of scientific methods in two major currents: realism (in two of his hypostases: classical real- ism theorized by Hans Morghentau, neorealism as developed by Kenneth Waltz) and Alexander Wendt’s constructivism. This analysis uses the concept of “cumulative knowledge”, a type of that explanation that relates to the results of another explanation that it re-evaluates. From this point of view, I argue that the three authors, even in the case of the concepts (state, international system and change of interna- tional system) that they define in a different ways, transfer meanings from one to another. Keywords: realism, constructivism, cumulative knowledge, state, international system Introducere – Evoluþia explicaþiei în relaþiile internaþionale Aºa numita „concepþie triangularã” a Teoriei Relaþiilor Internaþio- nale (prescurtat TRI în cele ce urmeazã) face referire la dezbaterile metodologice de facturã anglo-americanã din acest domeniu, ce se axeazã pe 2 direcþii principale – realism (clasic ºi neorealism) ºi con- structivism. Toate conþin importante asumpþii epistemologice ºi onto- logice. Validitatea teoreticã este una din preocupãrile lor majore, ceea ce le diferenþiazã este însã procedeul prin care validarea se realizeazã. Prima parte a lucrãrii va fi una descriptivã ºi va consta într-o analizã succintã a fiecãruia dintre cei trei autori în parte. Mai precis, do- resc sã analizez felul în care sunt tratate la nivel metodologic conceptele de stat, sistem internaþional ºi schimbarea sistemului in- ternaþional, concepte care reprezintã principalele unitãþi de analizã în evoluþia TRI (Buzan, Little, 2009:86). Din fiecare dintre cei trei autori am ales o singurã lucrare fundamentalã din care voi extrage observaþii metodologice (Hans Morgenthau – Politica între naþiuni, Kenneth Waltz – Teoria politicii internaþionale si Alexander Wendt Teoria so- cialã a politicii internaþionale). În partea a doua, cea analiticã, vor fi evidenþiate câteva aspecte de ordin metodologic care pot explica o anumitã direcþie a evoluþiei con- strucþiilor teoretice din relaþiile internaþionale. Mai precis, intenþionez Magdalena ALBULESCU PhD Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 5 sã raportez poziþiile celor trei autori la axa individualism – holism, pentru a rãspunde la între- barea “De unde ar trebui sã porneascã investigaþia teoreticã în TRI, de la parte sau de la întreg?”. Scopul textului de faþã este acela de a arãta cum se raporteazã cei trei autori la ideea de ex- plicaþie specificã relaþiilor internaþionale prin rolul pe care îl atribuie în cadrul modelului lor teoretic statului, sistemului internaþional ºi interacþiunii dintre acestea pentru ca ulterior sã poatã produce inferenþe asupra schimbãrii sistemului internaþional. Centrul analizei de faþã va fi întrebarea fundamentalã din filosofia ºtiinþei: Cunoaºtem ceea ce vedem sau vedem ceea ce ºtim? pentru a arãta cã toate acele explicaþii pe care un autor le realizeazã ºi pe care altul le contestã nu au o naturã obiectivã, ci sunt rezultatul unor diferite opþiuni ontologice sau epis- temice adoptate ulterior drept baze explicative. Drept consecinþã, anumite elemente sunt ex- plicate de o teorie ºi ignorate de alta si viceversa, ceea ce aratã cã cei trei autori „vãd” lucruri diferite studiind aceleaºi elemente ale politicii internaþionale. „Cunoaºtem ceea ce vedem sau vedem ceea ce ºtim?” Unul din criteriile cel mai des folosite în definirea cunoaºterii ºtiinþifice este confruntarea cu faptele. Dar care sunt faptele care se aleg pentru a susþinã o teorie? Nu cumva teoreticienii „vãd” doar acele fapte care sã le susþinã teoria? În jurul acestor întrebãri meta-teoretice s-au derulat marile dezbateri între pozitiviºti (cei ce ofereau întâietate faptelor ca sursã a explicaþi- ilor în ºtiinþele sociale dupa modelul ºtiinþelor naturale) ºi post-pozitiviºti (cei ce considerau cã faptele pe care se bazeazã explicaþiile din ºtiinþele sociale sunt predeterminate de asumpþi- ile teoretice ºi de poziþia cercetãtorului faþã de materialul studiat; ele nu au un statut obiectiv, neutru faþã de rezultate)(Hollis, Smith, 1990:50-67). Întrebarea pusã în titlu are rolul de a in- vestiga dacã explicaþia din TRI este una ce porneºte de la fapte ca apoi sã producã „cunoaºtere” (cum susþine aºa numitul realism ºtiinþific) sau de fapt porneºte de la fabricarea anumitor „lentile” prin care vede doar anumite secvenþe de realitate pe care le explicã, iar dacã se schim- bã lentilele se schimbã ºi datele observabile? Cum cele douã situaþii se exclud una pe alta, un posibil argument l-ar oferi varianta post- pozitivistã, conform cãreia „vedem ceea ce ºtim”, adicã unghiul din care am ales sã privim realitatea1 influenþeazã fundamental observaþiile despre fenomenul studiat. Thomas Kuhn, (The Structure of Scientific Revolutions (1996)), susþinea printre altele cã percepþiile sunt întotdeuna determinate de teoria pentru care se opteazã (“theory laden”)(Kunn, 1962:52-5), deci ele nu pot izvorî dintr-un substrat neutru al datelor empirice de la care sã porneascã interpretarea ºi teoretizarea. Prin urmare, el a fundamentat viziunea conform cãreia „vedem ceea ce ºtim” ºi nu invers, deoarece pe baza observaþiilor empirice pe care le face, cercetãtorul nu poate trage nici o concluzie logicã. Concluziile sunt deci dependente de asumpþiile teoretice pe care le facem ºi ca atare trebuie sã fim conºtienþi, ceea ce nu face însã ca investigaþia sã fie în felul acesta mai puþin „ºtiinþificã”. Deºi îl contrazice în numeroase perspective, Imre Lakatos (The Methodology of Scientific Research Programmes (1978)) atrage atenþia asupra faptului cã dovezile empirice nu au nici o însemnãtate de unele singure, ele au sens ºi produc inferenþe doar încadrate într-un aparat teoretic. Dar mai departe apare urmãtoarea întrebare: Car este standardul utilizat pentru a demon- stra care teorie spune adevãrul ºi care este falsã în contextul în care fiecare dintre ele are pro- priile „lentile” pentru a observa realitatea?, ºi mai departe, cum pot fi douã teorii opuse vali- date de aceleaºi date empirice?. Lakatos (1978) argumenteazã faptul cã nu existã un substrat 6 Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 6 neutru de „fapte” prin care pot fi comparate cele douã teorii, pentru cã dacã ar fi aºa atunci ºti- inþa nu s-ar dezvolta prin „revoluþii paradigmatice”, ci printr-o acumulare de date empirice (in- ductivism) sau printr-o testare succesivã de ipoteze în faþa datelor empirice (falsificaþionism), ipoteze pe care Lakatos le respinge (Lakatos, 1978:103-118). Arbitrul adevãrului ºtiinþific este, în viziunea sa, practica instituþionalã a comunitãþii de cercetãtori, limitarea spaþio-temporalã a asumpþiilor lor, ºi nu un set de date empirice ferme. Consider cã aceste douã poziþii sunt esen- þiale pentru a înþelege natura dezbaterii fundamentale din TRI – individualism vs holism cu- noscutã mai ales sub numele de dezbaterea agent – structurã. Agent vs Structurã Pentru a putea identifica în opera celor trei autori elemente de individualism sau holism metodologic în partea analiticã a lucrãrii, trebuie mai întâi sã evidenþiem principalele trãsãturi ale acestor orientãri metodologice. Individualismul metodologic susþine cã unitatea (agentul) precede sistemul ºi prin acþiune individualã genereazã sistemul/structura. Implicaþia acestei perspective este aceea cã orice teo- rie despre sistemul internaþional trebuie sã se bazeze pe unitãþile individuale ale analizei (în cazul TRI statele ºi acþiunile lor individuale care genereazã structura). Holismul metodologic considerã, dimpotrivã, cã agentul este un produs al relaþiilor sociale ºi cã structura se constituie în acelaºi timp cu unitatea. Consecinþa acestei perspective la nivel ontologic este aceea cã orice teorie despre sistemul internaþional trebuie sã se bazeze pe acele caracteristici ale structurii care determinã acþiunile unitãþii individuale (în cazul TRI caracte- ristice sistemice care determinã acþiunile statelor). Brian Barry identificã drept sursa principalã a opoziþiei între cele douã viziuni metodolo- gice confruntarea între perspectiva economicã asupra naturii umane ce pune accent pe indivi- dualitate ºi cea sociologicã ce pune accent pe colectivitate. Separarea între „homo economicus” ºi „homo sociologus” provine din localizarea mecanismelor cauzale care produc efecte sociale, sursa dezbaterii agent vs structurã ce a dominat TRI între anii 60-80 ai secolului trecut (Barry, 1970). Atributele factorului central al celor douã perspective se transferã mai apoi în atribute ale explicaþiei în sine: homo economicus din individualismul metodologic este raþionalist, ºti- inþific, obiectiv, în timp ce homo sociologus este constructivist, interpretativ, subiectiv. În acest sens dezbaterile ontologice între raþionalism ºi constructivism formeazã una din axele funda- mentale din TRI. Dezbaterea putând fi redusã la întâietatea explicativã a agentului sau a structurii, vorbim astfel despre posibilitatea cercetãtorului de a opta la nivel explicativ între voinþa individualã liberã ºi determinismul social rigid, despre relaþia între subiectivitate ºi obiectivitate. Mai pre- cis, realiºtii înþeleg sistemul internaþional în termenii atributelor observabile ale statelor mem- bre (distribuþia de capabilitãþi, interese, etc.) ºi subliniazã efectul constrângãtor al acestora, atât asupra agentului cât ºi asupra structurii. Cei care au rãsturnat binomul explicativ agent-struc- turã au fost constructiviºtii care au demonstrat cã nici una dintre caracteristicile agentului nu poate fi explicatã fãrã a face apel la structurã ºi la interacþiunile specifice dintre agent ºi struc- turã. Prin urmare, în viziunea acestora atât caracteristicile agenþilor cât ºi particularitãþile struc- turii sunt relevante într-un model explicativ. Toate teoriile din ºtiinþele sociale se raporteazã într-un fel sau altul la dezbaterea agent- structurã ºi la relaþiile dintre acestea, din felul în care înþelege acea teorie relaþia dintre cele decembrie 2018 7Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 7 douã entitãþi decurge ºi importanþa pe care o arogã aceasta analizei structurale. Dorinþa de pu- tere, interesele, egoismul sunt atribute individualiste ale agenþilor (surse explicative ale realis- mului clasic – Hans Morgenthau), în schimb polaritatea ºi relaþiile de inegalitate sunt caracte- ristici sistemice specifice neorealismului ºi abordarilor structuraliste. Dezbaterea agent-structurã are douã dimensiuni: una ontologicã ºi una epistemologicã. Pentru început trebuie definit statutul ontologic al celor douã (agentul precede structura, struc- tura precede agentul) alãturi de ce-a de-a treia variantã (ele sunt co-constitutive, se constituie una pe cealaltã în acelaºi timp). Din aceste posibile trei rãspunsuri ale bazelor ontologice ale agentului ºi ale structurii rezultã trei tipuri posibile de metodologii: individualiste, structurale ºi structuraþioniste (oferã importanþã egalã atât agentului cât ºi structurii) (Wendt, 1998: 339). Felul în care sunt puse bazele ontologice ale acestei problematici determinã în mod fundamen- tal latura epistemologicã a teoriei – alegerea ºi integrarea doar a anumitor tipuri de explicaþii privind comportamentul social. Autorii care reduc sistemul la proprietãþile agenþilor (Hans Morgenthau) reduc rolul explicativ al structurii, exclusiv, la acela de „constrângãtor” al ale- gerilor agenþilor pre-existenþi, în vreme ce autorii care conceptualizeazã sistemul ca o entitate de sine stãtãtoare, ireductibilã la agenþi (KenthWaltz) oferã structurilor un rol explicativ dife- rit – ca generatoare ale agenþilor. Problema este cã, deºi au asumpþii fundamental opuse, toate aceste teorii nu pot indica caracteristice precise ale entitãþilor analizate ºi nu pot avea statutul ºtiinþific al „revoluþiilor paradigmatice” din fizicã, unde o teorie deîndatã ce este falsificatã înceteazã sã mai existe. Neputând fi validate sau invalidate empiric decât în cadrul teoretic propus de ele însele (acel „hard core” care protejeazã teoriile de a fi falsificate (Lakatos, 1978:48-9) toate aceste trei ontologii regãsite în TRI sunt în aceeaºi mãsurã valide pe cât sunt de falsificabile. O alta dimensiune vizatã de binomul agent – structurã în TRI este una specificã ºtiinþelor sociale în general, ºi anume, aºa cum susþine Patrick Jackson, relaþia dintre cercetãtor ºi obiec- tul cercetãrii sale. El face distincþia dintre teoriile ºtiinþifice (intitulate ºi „problem-solving the- ories”) ce au un caracter dualist în acest sens, pe ideea cã cercetãtorul are o pozitie externã faþã de subiectul cercetãrii sale, ºi poate înþelege ºi explica realitatea cercetatã prin aplicarea unor metode specifice, riguroase, similare rezolvãrii de probleme, care oricând ar fi repetate trebuie sã dea aceleaºi rezultate (Robert Cox (1996) apud in Jackson, 2009:24). El opune acestui tip de teorie pe cea criticã („critical theory”) interpretativã, ce are un caracter monist deoarece cercetãtorul este parte a lumii pe care o cerceteazã2. Acest fapt implicã o dozã de relativizare, deoarece rezultatele cercetãrii pot depinde de unghiul din care cercetãtorul a ales sã observe realitatea, dar fãrã unghiul ales cercetãtorul nu ar putea sã facã acele observaþii, ce nu „se vãd cu ochiul liber” (Jackson, 2009). Aceastã dinstincþie de ordin ontologic între cele douã tipuri de teoretizare are majore implicaþii epistemologice ºi metodologice. Ceea ce Patrick Jackson doreºte sã demonstreze cu aceastã distincþie este cã tipul de reali- tate exploratã prin metode dualiste/ „ºtiinþifice”/ realiste este literalmente o altã realitate faþã de cea exploratã de tehnicile moniste / interpretative, deoarece fiecare dintre ele „vede” ºi foloseºte în explicaþie elemente pe care cealaltã nu le poate „vedea”. Aici se contureazã deja un posibil rãspuns al întrebãrii din titlul lucrãrii noastre, ce se referã la faptul cã în cadrul TRI, spre deosebire de alte ºtiinþe experimentale ºi „obiective”, cercetãtorul vede întotdeuna ceea ce ºtie deja, adicã ceea ce îºi ia drept fundamente ontologice. Sã explorãm deci care sunt aces- te fundamente ontologice în cazul lui Morgenthau, Waltz ºi Wendt pentru a observa dacã ceea ce „vede” unul din realitatea internaþionalã este acelaºi lucru cu ceea ce „vede” celãlalt ºi dacã aceste diferite fundamente ontologice au ºi consecinþe la nivelul predicþiilor fiecãruia dintre ei. 8 Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 8 Realismul lui Morgenthau Realismul clasic este curentul care s-a dezvoltat, cu precãdere, la sfârºitul perioadei in- terbelice ca un raspuns la rãspândirea tot mai frecventã a abordãrii liberale în desfãºurarea politicii externe pe care o acuzã de “idealism”. Realiºtii îºi bazeazã analiza pe principiul hobbesian homo homini lupus est, datoritã incertitudinii mediului anarhic. Unul din autorii canonici ai acestui curent este Hans Morgenthau cu lucrarea Politics Among Nations (1946). Din perspectiva lui, statele, ca ºi indivizii, sunt egoiste, rele ºi dominatoare. Curentul realist extrapoleazã aceste trãsãturi ale naturii umane la nivelul statului, antropomorfizându-l: “La baza realismului clasic stã individul, prins prin natura sa într-o luptã fãrã sfârºit între impulsul moral ºi cel de stãpânire, de acumulare, de neîncetatã cãutare a parvenirii, cu alte cuvinte, de animus dominandi. (Morgenthau, 2007:12)” Din acest motiv, conform lui Morgenthau, este necesar sã le fie limitatã statelor libertatea de acþiune în zona politicii externe, în aºa fel încât sã fie menþinutã stabilitatea (balanþa de putere) ºi sã fie impiedicatã izbucnirea rãzboaielor (Burchill, 2008). Pe de altã parte teoria realistã vorbeºte despre sistemul internaþional ca despre unul anarhic, în sensul cã nu existã nicio autoritate constrângãtoare la nivelul acestuia, asemãnãtoare celei din politica internã a statelor. Aici gradul de agresivitate al statelor creºte, deoarece agenþii in- dividuali (statele) se simt ºi mai mult în nesiguranþã ºi trebuie permanent sã se protejeze. În momentul în care pe scena politicã internaþionalã se ivesc conflicte între diverºi actori (state), acestea sunt inevitabile în lipsa unei autoritãþi executive superioare care sã decidã altfel. Prac- tic Morgenthau explicã sistemul internaþional pornind de la caracteristicile unitãþilor, abordând un tip de explicaþie individualistã. Morgenthau înþelege statul drept o „autoritate centralã ce dominã un anumit teritoriu” (Morgenthau, 2007:12), ºi care controleazã lupta pentru putere, iar pentru ca sistemul inter- naþional sã functioneze trebuie sa aibã la baza mecanisme normative. În explicarea teoriei sale Morgenthau pleacã de la 3 asumpþii: individualã (omul este rãu ºi egoist), statalã (statul ca principal actor în relaþiile internaþionale) ºi sistemicã (sistemul internaþional fiind privit ca unul anarhic) (Miroiu, Soare, 2006:98-99), pe care le explica în cele 6 principii fundamentale ale realismului politic. Acestea sunt: 1. Politica internaþionalã este guvernatã de legi obiective ce se regãsesc în natura umanã. 2. Principalul indicator analitic al realismului este conceptul de interes naþional definit în termeni de putere. 3. Interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectiva ,universal valabilã ,dar fãrã un inteles fix ºi definitiv. 4. Principiile morale universale nu pot fi aplicate acþiunii statelor naþionale în forma lor abstractã, ci trebuie filtrate prin intermediul circumstanþelor concrete de spaþiu ºi timp. Pentru Morgenthau morala nu poate fi aplicabilã politicii internaþionale, intrucât o asemenea analizã nu ar fi adecvatã. Practic nu poate exista moralitate fãrã prudenþã, acesta însemnând în viziu- nea lui Morgenthau calcularea tuturor consecinþelor politice ale unor acþiuni care la un moment dat ar pãrea cã sunt morale, ceea ce nu regãsim niciodata în sistemul internaþional. 5. Aspiraþiile morale ale unei naþiuni ºi legile morale în general trebuie sã fie deliminate. Acest principiu pleacã de la ideea conform cãreia fiecare stat în scopul maximizãrii puterii are tendinþa sã-ºi defineascã interesele sau acþiunile în „scopul moral al universului”. decembrie 2018 9Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 9 6. Principiile realismului menþin autonomia sferei politicii în raport cu toate celelalte, care trebuie sã i se subordoneze. Adeptul realismului politic gândeºte doar în termenii definirii pu- terii, el subordoneazã standardele economice, legale ºi aºa mai departe standardelor politice (Miroiu, Soare, 2006: 100-104). Neorealismul lui Waltz Abordarea neorealistã a fost introdusã de Kenneth Waltz prin lucrarea sa „Theory of Inter- national Politics” (Teoria politicii internaþionale) publicatã în 1979, despre care Stefano Guzzini spunea cã „dacã nu ar fi existat, ar fi trebuit inventatã” (Guzzini, 1998:126) deoarece a marcat un punct foarte important, aºa cum vom vedea, în cadrul dezbaterilor metodologice din TRI. În lucrarea sa Waltz a reformulat teoria realistã, argumentând cã structura sistemului inter- naþional este cea care limiteazã potenþialul de cooperare între state, având ca efect starea de in- securitate. Astfel, el susþine cã, având în vedere impactul acestei structuri asupra scenei inter- naþionale, un studiu axat doar pe state nu ar avea nici o relevanþã, pentru cã nu ar oferi niºte explicaþii valide. Waltz concluzioneazã cã o teorie a politicii internaþionale trebuie sã fie o teorie a sistemului internaþional (waltz, 1979:39-59). În acest sens Teoria politici intenaþionale reprezintã o formulare clarã a neorelismului sau a ceea ce numea Waltz „realism structural” în care autorul creeazã o teorie politicã internatio- nalã axata mai ales stabilitatea sistemului internaþional. Practic, acesta explicã faptul cã de-a lungul timpului scena politicã internaþionalã a fost dominatã continuu de prezenþa rãzboaielor, iar acest lucru a fost posibil datoritã naturii anarhice a sistemului internaþional. Pentru Waltz comportamentul statelor este dictat de structura sistemului internaþional, prin urmare el accep- tã poziþia holistã. Statele pot fi comparate cu firmele ce funcþioneazã într-o situaþie de com- petiþie perfectã. În economie piaþa este o structurã independentã ce opereazã independent de unitãþile ºi tranzacþiile ce au loc între firme. Piaþa este deci structura ce constrânge comporta- mentul firmelor, deºi acestea rãmân unitãþi autonome. Opinia sa contrasteazã cu a realiºtilor, în virtutea faptului cã pentru un individualist metodologic comportamentul statelor nu poate fi dictat de structura sistemului internaþional, ci doar de acþiunile unitãþilor. Aceasta este ceea ce Waltz numeºte reducþionism (Waltz, 1979:60-79) (unde este încadrabil ºi Morgenthau). Waltz împarte teoriile în douã categorii (Waltz, 1979:18): reducþioniste (cele care pornesc de la individ sau stat – abordarea individualistã) ºi sistemice (cele care pornesc de la sistemul internaþional – abordare holistã conform cãreia socialul nu este reductibil la suma elemen- telor). Practic acesta considerã cã politica internaþionalã nu poate fi inþeleasã decât printr-o abordare sistemicã: „Pentru a delimita sistemul politicii internaþionale de alte sisteme inter- naþionale, ºi pentru a deosebi nivelurile sistemice de nivelurile unitãþilor, este necesar sã se arate cum sunt generate structurile politice ºi cum afecteazã ele unitãþile sistemului, dar ºi cum sunt afectate ele la rândul lor de acestea.” (Waltz, 1979:79) Cele douã tipuri de structuri posibile ale sistemelor internaþionale sunt ierarhice (ordonate) ºi anarhice (neordonate). Supoziþiile utilizate de acesta pentru a face diferenþa între structurile ierarhice ºi cele anarhice sunt derivate teoretic, prin urmare el poate constata doar cum se re- alizeazã menþinerea sistemului, ºi nu ºi transformarea lui (Waltz, 1979: 103-123). În scopul argumentãrii analizei, Waltz susþine cã ,,este importantã înþelegerea limitelor schimbãrii politice, mai exact, demonstrarea faptului cã este recomandabil ca statele sã încerce sã acþioneze în cadrul ordinii internaþionale decât sã încerce sã o schimbe” (Burchill, 2008). În 10 Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 10 prima parte a cãrþii Waltz explicã în detaliu din ce motiv o teorie de politicã internaþionalã tre- buie sã fie sistemicã, Waltz înþelegând sistemul internaþional ca un sistem de state care inter- acþioneazã în cadrul acestuia, suportând astfel efectul regulator al structurii sale (Dãrdalã în Miroiu, Ungureanu, 2006:128). Referitor la structura sistemului Waltz identificã trei principii: 1. ordonator (ierarhie la nivelul politicii interne, anarhie în cadrul sistemului internaþional – lipsa unei autoritãþi constrângãtoare); 2. similaritatea funcþiile unitãþilor (unitãþile sunt statele, iar scopul principal al acestora este asigurarea securitãþii); 3. distribuþia capabilitãþilor între unitãþi (unipolaritate, bipolaritate sau multipolaritate). Limitele impuse sistemului de cãtre piaþã pentru agenþi comerciali ºi de cãtre sistemul in- ternaþional pentru state vor fi suficiente sã influenþeze în manierã semnificativã acþiunile acto- rilor. Dacã actorii ar decide sã nu se conformeze realitãþii în care opereazã ºi sã ignore limitele sistemice vor dispãrea (Waltz, 1979:118). Economiºtii sunt de acord cã agenþii economici sunt interesaþi sã-ºi maximizeze profitul, iar statele descrise cu aceleasi trasaturi precum cele ale unui homo economicus, conform lui Waltz sunt interesate sã-ºi garanteze supravieþuirea, în sensul maximizarii puterii, pe care Waltz o vede ca un mijloc în vederea atingerii altor scopuri, ºi nu ca pe un scop în sine. Constructivismul lui Wendt La sfârºitul Rãzboiului Rece teoriile neorealiste au început sã fie aspru criticate pentru in- capacitatea lor de a explica “noua structurã a politicii internaþionale”. Sinteza acestor critici devenite, de asemenea, un volum canonic al TRI este Social Theory of International Politics (1979) – Teoria socialã a politicii internaþionale (2011) de Alexander Wendt. La fel ca Waltz, scopul principal a lui Wendt este sã realizeze o teorie a politicii interna- þionale structuralã, pãstrând statul drept unitate de bazã. Totuºi, el considerã cã materialismul, individualismul ºi raþionamentul simplist pe care gândirea neorealistã îl implicã, reprezintã niºte lipsuri în cadrul teoriei lui Waltz. Principalul atac împotriva metodologiei lui Waltz este acela cã factorii materiali nu pot fi analizaþi separat de structura socialã care le dã sens. Indivizii nu pot fi luaþi ºi analizaþi inde- pendent de structura socialã în care s-au format, prin urmare, atunci când realiºtii vorbesc despre interesele statelor ei le trateazã la nivel metodologic ca fiind deja date, statice. Con- structivismul vine sã îndrepte atenþia analiticã spre momentul anterior formãrii intereselor, mo- mentul constitutiv, în care interesele interacþioneazã la nivel subiectiv cu identitãþile. În acest sens, constructivismul propune o perspectivã procesualã, dinamicã a acþiunilor ºi interacþiu- nilor din plan internaþional. La fel ca alþi teoreticieni (Karl Deutsch ºi Ernest Hass), Wendt prezintã sistemul internaþional ca pe un spaþiu eminamente social (ºi nu politic precum o fac realiºtii), ale cãrui trãsãturi sunt determinate de comunicarea ºi interacþiunea unitãþilor (statele) care îl compun. Waltz pune un accent foarte mare pe state – ca unitãþi de bazã ale sistemului – caracterizându-le ca fiind exclusiv axate pe asigurarea securitãþii ºi a propriilor necesitãþi, ceea ce presupune cã statele ignorã sistemul internaþional; opinie cu care Wendt nu este de acord. Acesta reformuleazã complet definiþia statului, considerându-le: “forme imanente ale subiectivitãþii în politica internaþionalã.” (Wendt, 2011:9). Drept urmare, teoriile existente de- spre sistemul internaþional trebuie sã gãseascã o cale de a îmbina atenþia asupra structurii cu decembrie 2018 11Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 11 cea asupra agenþilor, iar teoriile structuraliste pot oferi o soluþie în acest sens ºi ca o perspec- tivã realist-ºtiinþificã asupra structurilor. În opinia lui Wendt (Wendt, 1992; 391-425) realiºtii clasici atribuie egoismul ºi puterea politicã în primul rând naturii umane, iar realiºtii structuraliºti ºi neorealiºtii pun accentul pe anarhie. Dar aceste diferenþe derivã din interpretãrile diferite ale cauzelor puterii ºi anarhiei. Ceea ce omit aceºti teoreticieni este faptul cã structurile subiective dau naºtere unor structuri obiective, iar statul este o structurã ºi subiectivã ºi obiectivã în acelaþi timp, este ºi agent ºi structurã. Definindu-l la nivel metodologic doar ca agent pierdem din vedere dimensiunea sa struncturalã, obiectivã, la care atât indivizii cât ºi alte state se raporteazã subiectiv (Wendt, 1999:201-224) Abordarea constructivistã, potrivit lui Alexander Wendt, se bazeazã deci pe aceste douã premise: structurile sociale sunt constituite de idei ºi nu de elemente materiale; identitãþile ºi interesele actorilor sunt influentaþe de aceste structuri sociale. Pentru Wendt, structurile inter- naþionale sunt, în mod esenþial sociale. Ele sunt determinate de felul în care statele se percep între ele ºi de aºteptãrile reciproce pe care ºi le formeazã cu privire la comportamente. Aces- tea nu interacþioneazã având cu ele identitãþi ºi interese pre-formate, ele formându-se chiar în timpul interacþiunii. De-a lungul procesului de interacþiune, identitãþile ºi interesele sunt în mod continuu reproduse, dând viaþã structurilor sociale, adicã consolidãrii unui sistem de aºteptãri faþã de propriul rol ºi faþã de actorii prezenþi în sistem. În timpul procesului de inter- acþiune, identitãþile ºi interesele se pot modifica, generând chiar schimbãri în cadrul sistemu- lui internaþional. (Wendt, 1999: 224-233) Este criticatã în acest sens viziunea lui Waltz ce ia în considerare, ca variabilã explicativã, numai structura sistemului internaþional, concepând-o de o maniera materialistã, ca rezultat al distribuþiei puterii ºi resurselor. Wendt distinge 3 tipuri de structuri internaþionale pe care le defineºte drept “culturi ale anarhiei”3 (Wendt, 1999: 246- 307) – cultura hobbesianã, cultura lockeanã ºi cultura kantianã. Atfel spus, anarhia nu poate fi studiatã ca un fenomen unitar care genereazã întotdeauna ºi oriunde aceleaºi tipuri de stimuli. Cultura anarhiei hobbesiene, în care statul este o necesitate datã fiind natura egoistã a omului, e caracterizatã de faptul cã statele se considerã între ele duºmani. Într-un astfel de sistem anarhic, statele interpreteazã politica internaþionalã ca pe un joc cu suma zero, ca pe o luptã pentru supravieþuire – celãlalt stat e un duºman care trebuie aneantizat, dacã nu vrei sã-þi pui în joc propria siguranþã. Potrivit lui Wendt, acest tip de logicã internaþionalã, marcatã de un rãzboi al tuturor contra tuturor, a fost deseori dominantã în decursul istoriei ºi încã este de ac- tualitate în unele parþi ale lumii. Nu acelaºi lucru se întâmplã în cultura anarhiei lockiene care a luat naºtere odatã cu con- stituirea sistemului westfalian de state ºi, în care, principalii actori nu se mai considerã duºmani, ci rivali (Wendt, 1999: 279). Diferenþa între duºmani ºi rivali este, în mod esenþial legatã de apariþia ideii de suveranitate4. Prevalenþa culturii anarhiei lockiene explicã, potrivit lui Wendt, joasã rata a “mortalitãþii” statelor în ultimele secole. Al treilea tip de cultura anarhicã e cea kantianã (cultura înþelegerii), care nu s-a afirmat pe deplin, chiar dacã este deja prezentã în unele sub-sisteme internaþionale, precum cel transat- lantic. Într-un asemenea sistem internaþional, actorii importanþi se considerã prieteni: îºi re- zolvã disputele folosind instrumente pacifiste ºi sunt gata sã se ajute reciproc în cazul apariþiei unei ameninþãri la siguranþa unuia dintre ele (Wendt, 1999: 298). Wendt considerã cã cea mai mare problema a neorealiºtilor este cã nu sunt destul de struc- turali. Diferenþa dintre neorealiºti ºi constructiviºti este datã de ipotezele despre pãrþile com- 12 Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 12 ponente ale structurii. Primii considerã cã sunt alcãtuite doar dintr-o distribuire a capacitãþilor materiale, în schimb ce constructiviºtii considerã cã, pe lângã distribuirea capacitãþilor mate- riale, e vorba ºi de relaþiile sociale – relaþiile sociale fiind alcãtuite din împãrþirea cunoºtinþelor, a resurselor materiale ºi a practicilor – dimensiunea intersubiectivã a naturii umane. Schimbarea în politica internaþionalã, ce nu poate fi explicatã de teoriile neorealiste ºi ne- oliberale, justificând apariþia constructivismului, e vãzutã de Wendt ca trecerea de la un tip de culturã anarhicã la altul, ce implicã dezvoltarea unei identiãþi colective între state: identificarea propriului interes cu interesul celuilalt. Analiza metodologicã Din cele prezentate mai sus, o primã observaþie pe care o putem face este cã principala cri- ticã adusã de Waltz realiºtilor este aceeaºi cu cea pe care i-o aduce Wendt lui Waltz însuºi, ºi anume – insuficienta teoretizare a politicii internaþionale, ceea ce ne indicã natura fundamental epistemologicã a dezbaterilor din TRI. Ipoteza analizei de faþã susþine cã slaba teoretizare este un produs al supoziþiilor metodologice fãcute de fiecare dintre cei trei autori analizaþi. Ceea ce doresc sã accentuez aici este cã nivelele de analizã pe axa agent-structurã din TRI nu sunt doar tipologii abstracte. Fiecare dintre cele douã opþiuni metodologice ce privilegiazã fie unitatea (statul), fie sistemul internaþional ca surse ale schimbãrii, au implicaþii esenþiale la nivelul inferenþelor produse de fiecare în parte. Aºa cum am arãtat, realiºtii doresc sã înalþe statul la statutul de primã unitate analiticã, în schimb pluraliºtii insistã asupra faptului cã exis- tã numeroºi alþi actori ce influenþeazã sistemul ºi trebuie sã aibã si aceºtia un rol important în explicaþie. Pentru a argumenta ipoteza, voi analiza, în primul rând, prioritatea analiticã pe care autorii o dau sistemelor internaþionale ºi consecinþele epistemologice ale acesteia. O prima observaþie de ordin metodologic vizeazã, aºa cum demonstreazã Barry Buzan si Richard Little, confuzia lui Waltz între nivel de analizã ºi sursã a explicaþiei, atunci când des- crie sistemul internaþional. La Waltz, nivelul sistemic este o importantã locaþie a surselor de explicaþie (Buzan, Little, 2009:89). Pentru a remedia acestã confuzie, Waltz considerã cã un mod de a distinge nivelele de analizã este de a le privi ca pe imagini ale întregului sistem. Waltz este mult mai moderat în dezbaterea agent-structurã decât Morgenthau ºi mai asemãnã- tor cu Wendt. Acesta acceptã o ipotezã de “co-constituire agent – structurã”, singura sa reco- mandare fiind aceea de a trata la nivel analitic agentul ºi structura ca unitãþi autonome pentru a putea studia adecvat interacþiunea lor (Chernoff, 1998). Desi Waltz subliniazã de la bun început cã “sistemul internaþional” este doar un concept teoretic ce nu poate fi testat prin mijloace empirice, cu toate acestea, caracteristicile atribuite sistemului par a decurge logic din bazele ontologice pe care le pune în definirea “sistemului”. În privinþa structurii, Waltz îºi menþine o perspectivã individualistã ºi o înþelege ca distribuþie de capabilitãþi între unitãþi (Waltz, 1979:103). Orice înþelegere a structurilor drept una exclu- siv constrângãtoare asupra agenþilor opereazã cu un anume tip de reducþionism. Critica lui Wendt faþã de Waltz în aceastã direcþie susþine cã deºi este mai puþin reducþionist decât Mor- genthau, cu toate acestea, nu descrie structura decât din perspectiva agentului (drept exclusiv constrângãtoare asupra agentului) ºi nu admite ºi posibilitatea ca structura sa aibã rol de faci- litare/favorizare/creare de condiþii pentru interacþiunile între agenþi. Ceea ce lipseºte acestor abordãri este o teorie „socialã” a politicii internaþionale cum o numeºte Wendt, adicã una ce decembrie 2018 13Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 13 pune accentul pe interacþiunile dintre agenþi. Waltz criticã reducþionismul (înþelegere a com- portamentului statelor în plan extern exclusiv din prisma politicii interne) ca adoptând o pozi- þie mai degrabã sistemicã ºi nu structuralã aºa cum remarca Wendt, ceea ce face din viziunea sa una integratoare a realismului clasic ce oferea supremaþie teoreticã statelor dar ºi teoriilor sistemice, punând problema agent-structurã într-o poziþie ontologicã de co-determinare. Prin îndreptarea neajunsurilor teoretice ale predecesorilor, Alexander Wendt a încercat sã aducã un echilibru între individualism ºi holism metodologic sau, conform expresiei sale plastice, încer- când sã se plaseze între „a nu mai vedea pãdurea din cauza copacilor ºi a vedea doar copacii ºi a nu mai vedea pãdurea”. Ontologia realiºtilor (marcaþi de individualism metodologic) afirmã cã unitatea precede sis- temul ºi, prin acþiune individualã, genereazã sistemul/structura. Waltz susþine, de exemplu, cã sistemul începe sã existe atunci când se atinge un anumit nivel al interacþiunii între unitãþile individuale. Holiºtii considerã dimpotrivã, cã agentul nu poate fi înþeles în afara întregului, cu alte cuvinte, partea fãrã întreg este lipsitã de sens. Alãturi de cele trei principii ale structurii propuse de Waltz, Wendt considerã cã ar trebui adaugatã o a patra dimensiune, ºi anume interacþiunea dintre unitãþi ºi structurã constituitã la nivel intersubiectiv a identitãþilor ºi intereselor la nivelul sistemului (Wendt, 1992:391-425). La Waltz, analiza puterii unor state ce influenþeazã planurile celorlalte state este o caracteris- ticã sistemicã, însã el pierde din vedere cã aceastã influenþã depinde de percepþia pe care statele o au în ceea ce priveºte puterea în sine. La realiºtii clasici anarhia este cadrul general în care statele acþioneazã; la constructiviºti, conform celebrei fraze a lui Wendt – anarhia este „ceea ce fac statele din ea (what states make of it) (Wentd, 1999:6)”. Datoritã acestui fapt, structura sistemului internaþional se poate schimba atunci când se schimbã ºi indentitãþile ºi in- teresele componentelor. Wendt ne aratã cã în viziunea lui Waltz structura anarhicã are un anumit tip de efecte (vio- lenþã, luptã pentru putere) datoritã identitãþii orientate cãtre sine a unitãþilor, a interesului lor dominant de a supravieþui ºi de autoajutorare, caracteristici pe care Waltz le atribuie nivelului unitar de la sine, le deduce teoretic, le presupune, nu le demonstreazã prin folosirea unor date empirice. Wendt însã problematizeazã tocmai aceste supoziþii teoretice demonstrând cã aces- tea sunt consecinþe ale felului în care sunt definite de neorealiºti structurile anarhice. Astfel, el demonstreazã cã Waltz opereazã pe baza unei concepþii slab teoretizate a anarhiei ce poate ex- plica de ce un sistem se reproduce, dar nu poate explica de ce un astfel de sistem se schimbã. (Wentd, 1999:98-108) Eroarea poziþiei metodologice a lui Waltz, aºa cum o vede Barry Buzan, este cã structura sistemului internaþional exclude orice referinþã la structura unitãþilor compo- nente. Metodologia propusã de Wendt presupune cã structura sistemului ºi structura unitãþilor este una ºi aceeaºi, deoarece ele se constituie reciproc. Prin urmare, nu putem vorbi de struc- tura sistemului internaþional fãrã sã ne referim la identitatea ºi interesele unitãþilor compo- nente. Ceea ce Waltz nu ia considerare în asumpþiile sale teoretice este cã modul în care uni- tãþile concep sistemul este constrâns ºi de felul în care el se percep colectiv sau intersubiectiv. ªi tocmai aceastã intersubiectivitate este cea care furnizeazã mecanismele ce le determinã sã acþioneze. Identitatea egoistã a actorilor într-o structurã anarhicã precum cea descrisã de Waltz nu poate apãrea din neant, ea survine în urma a ceea ce Wendt numeºte „istorii ale interacþiu- nilor” între unitãþi. (Wentd, 1999:150) Totusi Wendt îi reproºeazã cã nu este suficient de consistent – trecând de la anarhie (în care cauzele facultative pot duce la rãzboi) la explicaþii în care rãzboiul poate aparea în orice mo- 14 Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 14 ment. Wendt nu este de acord cu predecesorii sãi cã anarhia este o constrângere fixã ce deter- minã un set stabil de consecinþe sistemice susþine cã anarhia este un construct social. Morgenthau încearcã sã explice comportamentul conjugat al statelor, caracterizand politi- ca internaþionalã ca fiind „un sistem complex” (Morgenthau, 2007:168) ce are la bazã statele. Logica structurii sistemului care modeleazã comportamentul unitãþilor este aceeaºi. Pentru Morgenthau, sistemul internaþional este unul mecanic datoritã mecanismelor balanþei de put- ere. Din aceastã perspectivã explicaþia lui Morgenthau îmbinã individualismul cu holismul metodologic, pre-determinarea acþiunii statelor fiind ghidatã atât din interiorul cât ºi din exte- riorul acestora. Examinând si definiþia lui Waltz despre structurã, se remarcã faptul cã ea nu poate prezice continuþul sau dinamica anarhiilor. Ameninþãrile reprezintã un element important atunci când statele interacþioneazã între ele, acestea având atitudini diferite faþã de statele prietene ºi faþã de cele inamice – pentru ca acestea din urmã folosesc ameninþãrile în cadrul diologului pe care-l poarta; doar anarhia ºi distribuþia puterii sunt insuficiente pentru a putea caracteriza un stat5, ceea ce ne aratã cã din cauza percepþiei fiferite despre nivelurile de analizã ºi Morgenthau ºi Waltz au de fapt caracteristici sistemice în explicaþia lor. Prin urmare, se poate constata cã nu existã un acord între teoreticieni cu privire la elementele constitutive ale sistemului inter- naþional, ceea ce are puternice implicaþii la nivel epistemologic. Concluzii – „Vedem ceea ce ºtim” – lentila metodologicã Aºa cum am încercat sã arãtãm de-a lungul acestei lucrãri, ipoteza noastrã este aceea cã sursa explicaþiilor diferite oferite de cei trei autori este bazatã pe unghiul din care aceºtia decid sã îºi „decupeze” realitatea ce trebuie analizatã (perspectiva individualismului metodologic vs perspectiva holismului metodologic). Wendt argumenteazã cã „este posibil ca toþi teoreticienii relaþiilor internaþionale sã îºi unifice premisele ontologice” (Wendt, 2011:12). Paradoxal, prin sinteza sa ºi prin reevaluarea ontologicã pe care o realizeazã în definirea statului ºi sistemului internaþional, Alexander Wendt nu propune în TRI o nouã „lentilã” metodologicã, ceea ce în termenii filosofiei ºtiinþei la care m-am raportat ar defini o nouã paradigmã teoreticã sau un nou program de cercetare, ci doar duce la rafinarea lentilei TRI în ansamblu ºi la îmbunãtãþirea „acuitãþii” sale epistemice prin lãrgirea perspectivei asupra realitãþii internaþionale. Nu existã nici un procedeu raþionalist/ºti- inþific pentru a testa dacã agenþii existã sau nu în afara relaþiilor sociale sau cã structurile soci- ale existã ca unitãþi palpabile, autonome altundeva decât înãuntrul cadrelor teoretice delimitate de autorii din TRI, prin urmare marea intrebare este cum putem valida empiric aceste teorii. Argumentul este acela cã este imposibilã testarea empiricã a inferenþelor realizate de cei trei autori, prin urmare doar o clarificare în sensul „cunoaºterii cumulative”, progresive ºi o unire a asumpþiilor lor ontologice poate valida cele trei sisteme argumentative, care cel mai bine pot fi înþelese împreunã ºi nu separat. Tipul de înþelegere a statului ºi a sistemului inter- naþional de cãtre realiºti, neo-realiºti ºi constructiviºti, deºi este nuanþat ºi diferit, nu poate fi validat sau invalidat cu metode ºtiinþifice exacte, cum se întâmplã în cazul teoriei copernicane vs teoriei ptolemeice, de exemplu, prin urmare ele sunt mai degrabã parte dintr-un program de cercetare comun – TRI în ansamblul sãu. decembrie 2018 15Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 15 Note 1 În cazul realismului, al neorealismului ºi al constructivismului acest lucru ar presupune faptul cã ne uitãm doar la actori individuali sau ne uitãm doar la structuri în ansamblu. 2 Distincþia e propusã de Cox si se referã la critica lumii sociale (e o perspectivã de inspiraþie gramscianã. Importantã aici e dimensiunea normativã. 3 În funcþie de tipul de roluri ºi identitãþi prevalente în sistemul internaþional. 4 Chiar dacã pot exista contraste profunde între state ºi conflicte aprinse, ele îºi recunosc reciproc dreptul la existenþã, recunosc autoritatea absolutã a unui guvern în afacerile interne ºi autonomia în conducerea po- liticii externe 5 Astfel puterea militarã a SUA are o semnificatie pentru Canada si o altã semnificaþie pentru Cuba de exemplu. Referinþe Buzan, Barry, Richard Little, (2009), Sistemele internaþionale în istoria lumii, Polirom: Iaºi. Barry, Brian (1970), Sociologists, Economists and Democracy, Chicago: University of Chicago Press. Chernoff, Fred, (2002), Scientific Realism as a Meta-Theory of International Relations,”International Studies Quarterly”, 46, no. 2: 189-207. Dârdalã, Lucian în Miroiu, Andrei, Radu-Sebastian Ungureanu,(2006), Manual de Relaþii Internaþionale, Polirom: Iaºi Griffith, Martin, (2007), International Relation Theory for Twenty – First Century, London: Routledge. Guzzini, Stefano (1998), Realism in International Relations and International Political Economy: The Con- tinuing Story of a Death Foretold, Routledge:London/New York. Hollis, Martin , Smith, Steve (1990), Explaining and Understanding International Relations, Clarendon Press:Oxford. Jackson Patrick T., Daniel H. Nexon (2009), “Paradigmatic Faults in International Relations Theory”, Inter- national Studies Quarterly, 53.4.:56-83. Kuhn, Thomas, (1996), The Structure of Scientific Revolutions, Chicago and London: University of Chicago Press, (3rd ed.). Lakatos, Imre, (1978), The Methodology of Scientific Research Programmes, Philosophical Papers, Volume 1, Cambridge: Cambridge University Press. MacLean, John, (1999), Towards a Political Economy of Agency in Contemporary International Relations”, in Martin Shaw, ed., Politics and Globalisation. London: Routledge. Morgenthau, Hans, (2007), Politica intre naþiuni, Polirom: Iaºi. Scott, Burchill, (2008), Teorii ale relaþiilor internationale, Colectia Relatii internaþionale, Institutul European: Iaºi. Soare, Simona, Miroiu, Andrei în Miroiu, Andrei, Radu-Sebastian Ungureanu,(2006), Manual de Relaþii Inter- naþionale, Polirom: Iaºi. Ungureanu, Radu-Sebastian, (2010), Securitate, Suveranitate si Institutii Internationale, Polirom:Iaºi. Waltz, Kenneth, (1979), Theory of International Politics, New-York: McGraw-Hill, Inc. (ed. rom. 2007, Teo- ria politicii internaþionale, Polirom: Iaºi). Wendt, Alexander, (1992), “Anarchy is what States Make of it: The Social Construction of Power Politics”, International Organisation, Vol. 46, No. 2 : 391-425. Wendt, Alexander, (1999), Social Theory of International Relations, Cambridge University Press: Cambridge (ed rom. Teoria socialã a politicii internaþionale (2011), Polirom: Iaºi). 16 Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 16