Perspective_politice_2018_decembrie.pdf Naþionalismul civic românesc – tensiunile dintre schiþele teoretice ºi implicaþiile practice Abstract: Starting from the question regarding the nature of Romanian nationhood in relation with the ethnic-civic distinction present in the nation and nationalism literature, in my article I aim to discuss the way in which the Romanians see themselves in regard to the abovementioned typology. My approach is that, the Romanians will find it difficult to disregard their ethno-collectivist lenses in favor of a civic identity. Keywords: Ethnic and civic nationalism, Romanian national identity, nations and nationalism theory. În realitatea socialã ºi politicã a anului 2018, ideile de naþiune, na- þionalism, etnie º.a. tind sã joace un rol important ºi sã ocupe din ce în ce mai mult spaþiu în dezbaterile publice. Indiferent de cauza acestui fapt – trendul populist global sau apropierea de un moment cu o mare încãrcãturã simbolicã ºi politicã: Centenarul Marii Unirii – revigorarea dezbaterilor pe aceste teme ridicã întrebarea: ,,Ce fel de naþiune este naþiunea românã?’’. Deºi e o întrebare ale cãrei posibile rãspunsuri se pot ramifica într-o multitudine de subteme ºi discuþii, eu aleg sã mã concentrez, mai degrabã, pe o niºã de naturã teoreticã care se poate de- sprinde din aceastã problemã. Vreau sã explorez la rândul meu spaþiul de discuþie al dezbaterii privind naþionalismul etnic ºi cel civic, mai exact,vreau sã arãt cã, în cazul particular re- prezentat de România ºi de cãtre societatea româneascã, predominã naþionalismul etnic, în timp ce naþionalismul civic oscileazã unde- va între noþiune teoreticã ºi ideal. Astfel, efor- turile mele vor fi îndreptate spre a descoperi de ce pare a fi imposibil ca naþiunea românã sã se defineascã în termeni civici, atât în prezent, cât ºi în viitor. Naþionalismul creeazã îndeobºte dezbateri aprinse, atât în mediul academic, cât ºi la nivelul societãþii civile, acestea fiind purtate între fie între diferitele abordãri sau teorii, fie între opiniile personale ale oa- menilor obiºnuiþi sau politici. Implicaþia directã a unei astfel de situaþii este cã înþelesurile asociate conceptelor de ,,naþiune’’ sau ,,naþiona- lism’’ nu se bucurã de un consens ºi, mai important, par a fi tot mai greu de definit – aflându-se într-o continuã transformare (Brubaker 2004, 115). Pentru a avea însã un punct de plecare în acest demers, consider cã trebuie sã stabilesc un minin aparat critic de la care por- nesc în ceea ce priveºte naþionalismul. Datoritã înclinaþiilor intelec- tuale personale, dar ºi a faptului cã reprezintã un punct de referinþã în Adrian POPOVICI ???????????????? Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 103 studiul naþionalismului, aleg sã pornesc de la definiþia lui Benedict Anderson: ,,Naþiunea reprezintã o comunitate politicã imaginarã; imaginatã ca fiind intrinsec limitatã ºi suveranã’’ (Anderson 2006, 5-6). Deºi, cum am spus mai sus, consider cã aceastã abordare îºi dovedeºte utilitatea când trebuie sã definim naþiunea, are ºi ea anumite limite. Astfel, aceastã definiþie prezintã modul în care funcþioneazã naþiunea, dar nu reuºeºte sã propunã ºi un motiv sau o serie de motive care conduc spre concluzia indivizilor cã aparþin unei naþiuni ºi cã trebuie sã se poarte ca atare. Din aceastã limitã consider cã trebuie sã plece dezbaterea dintre naþionalis- mul civic ºi cel etnic. Atât în sfera discuþiilor cotidiene, dar ºi în cadrul unor anumite abordãri teoretice care trateazã naþionalismul ºi naþiunea, se opereazã cu presupoziþia cã din multitudinea de inden- titãþi pe care bãrbaþii ºi femeile le pot avea, apartenenþa la naþiune ºi identificarea cu aceasta este primarã fiinþei umane, Benedict Anderson clasificã presupunerea cã fiecare individ trebuie sã aparþinã unei naþiuni drept unul dintre paradoxurile naþionalismului (Anderson 2006, 5). Dezbaterea dintre naþionalismul civic ºi cel etnic îºi are originile în modalitãþile prin care unui individ i se recunoaºte apartenenþa la corpul naþiunii. Aceastã recunoaºtere poate avea douã forme: cetãþenia- ,,jux soli’’ sau etnia ,,jux sangvini (Kamusella 2009, 42). Astfel, naþionalis- mul civic nu opereazã cu prescripþii în cea ce priveºte identitãþile indivizilor, aceºtia aparþinând naþiunii indiferent de gen, limbã, origine etnicã, religie ºi aºa mai departe. Aºadar, datã fiind diversitatea pe care o poate implica acest tip de naþionalism, singurul sãu numitor comun este reprezentat de cetãþenie. Aceastã situaþie implicã caracterul voluntarist de care aceastã tipolo- gie a naþionalismului este definitã, criteriul de excludere al naþiunii fiind unul de naturã terito- rialã – statul ºi cetãþenii sãi ocupã un teritoriu desemnat, iar oricine de pe teritoriul unui stat poate sã devinã membru al naþiunii dacã îºi doreºte asta (Auer 2004, 5). O definiþie care reuºeºte sã aducã o serie de clarificãri asupra diferenþelor dintre noþiunea de naþiune civicã ºi cea de naþiune etnicã este cea propusã de cãtre David Brown, acesta dis- tanþându-se de definirea la care am apelat mai sus, în schimb, alegând sã utilizeze alþi termeni de referinþã, care conduc spre urmãtorul postulat: ,,Naþionalismul civic este vãzut ca fiind ori- entat spre viitor, cu precizarea cã implicã ideea unei comunitãþi în formare; în timp ce naþio- nalismul etno-cultural este orientat spre trecut, spre miturile trecutului (originii)’’. Brown ar- gumenteazã cã ,,orientarea’’ spre trecut sau viitor nu trebuie sã fie interpretatã din punct de vedere moral, ci mai degrabã ca modalitate de auto-definire. De asemena, el adaugã cã ambele noþiuni pot sã se incadreze atât la orientarea spre trecut cât ºi la cea spre viitor. De exemplu, naþionalismul etnic se poate raporta la viitor ca continuitate a comunitãþii prin referirea la des- tin, în timp ce naþionalismul civic va încerca sã susþinã tema devenirii comunitare prin rapor- tarea la instituþiile sociale ºi politice ale trecutului (Brown 2000, 51). În urma acestei scurte treceri în revistã a principalelor idei despre naþionalismul civic, în partea a doua a articolului meu voi încerca sã aduc în discuþie relaþia problematicã pe care naþionalismul etnic o are cu cel civic în cazul particular românesc, ce se reflectã în dominan- ta etnicã în detrimentul unei viziuni cetãþeneºti, civice. Primul argument pe care îl aduc în favorea tezei mele este unul care poate fi catalogat ca fiind de naturã geograficã ºi temporalã. Astfel, vreau sã apelez la diviziunea geograficã pe care Ernest Gellner a realizat-o atunci când a analizat situaþia evoluþiei naþionalismului pe continen- tul european. Astfel, el plaseazã naþionalismul civic în cea ce el numeºte ca fiind primul fus orar – pe coasta Oceanului Atlantic: în state precum Franþa sau Regatul Unit. În clasificarea realizatã de Gellner, România este plasatã în al patrulea fus orar (Gellner 1995, 29-31). Pentru a înþelege care este raþionamentul pentru care Ernest Gellner a ajuns la aceastã împãrþire teri- 104 Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 104 torialã, trebuie sã precizez cã ea a venit ca urmare a unui efort de a depãºi limitãrile pe care evoluþia temporalã a naþionalismului propusã de cãtre acesta le implica. Mai exact, Ernest Gellner a propus o axã temporalã pe care a identificat cinci stagii separate de evoluþie a naþion- alismului, de la o lume a imperiilor la o lume a statelor-naþiune, limitãrile acestei împãrþiri fiind reprezentate de lipsa unui motiv pentru a explica de ce ºi cum diferã naþionalismele pe cuprinsul continetului european. Astfel, dupã intersectarea celor douã axe – cea temporalã ºi cea geograficã –, observãm cã România se aflã într-un stagiu de dezvoltare al sentimentului naþional care nu corespunde naþionalismului civic (Gellner 1996, 111-112). Cel de al doilea argument este de naturã criticã, combãtând abordãrile referitoare la naþiu- nea civicã prin evidenþierea limitelor teoretice ºi practice pe care acestea le implicã. Astfel, prima criticã pe care cercetãtorii o ridicã în legãturã cu conceptul de naþiune civicã este cã aceasta reprezintã un non-sens. Argumentul pe care aceºtia îl ridicã este urmãtorul: dacã ale- gem sã înþelegem naþionalismul civic în termenii unor comunitãþi voluntare ºi aistorice, care nu reclamã apartenenþa ºi continuitatea de la un trecut mai mult sau mai puþin glorios, atunci suntem puºi în faþa unei situaþii în care aceste constructe nu pot lua fiinþã în planul realitãþii sociale ºi politice. Cauza unei astfel de eºec rezidã în lipsa unui sentiment de apartenenþã ºi al originii care caracterizeazã o astfel de naþiune (Brown, 2000, 50 apud Yack, 2000). În al doilea rând, o altã criticã legatã de teoriile naþionalismului civic implicã faptul cã aces- ta ar trebui sã fie tratat mai degrabã drept un mit. Astfel, criticile aduse naþionalismului civic implicã faptul cã acesta este în realitate o modalitate prin care majoritãþile etnice îºi mascheazã poziþia în cadrul societãþii (Brown 2000, 50). Astfel, aplicat la cazul românesc, pentru majori- tatea etnicã româneascã susþinerea publicã a unui astfel tip de naþionalism reprezintã o formã de a ascunde sau de auto-iluzionare cu privire la raportul dintre etniile de pe teritoriul Româ- niei. Chiar dacã s-ar afirma în mod unanim cã calitatea de a fi român a unui individ este deter- minatã de obþinerea sau deþinerea cetãþeniei româneºti, tot am fi în situaþia în care naþiunea civicã româneascã ar reprezenta un mit. Pentru a înþelege ,,procesul’’ prin care am ajuns la aceastã concluzie, propun un mic experiment de gândire. Plecând de la faptul cã etnicii români reprezintã etnia majoritarã pe teritoriul naþional, implicaþia directã a acestui fapt ar fi cã aceºtia vor avea accesul cel mai larg ºi neîngrãdit la instituþiile de putere, fapt ce îi capaciteazã pe aceºtia de a edifica propriile viziuni instituþionale, respectiv de a-ºi impune propriul sistem de valori ºi cultural la nivelul întregii societãþi. Cel de al treilea argument este o consecinþã a celui anterior ºi îºi are rãdãcinile în definiþi- ile date naþionalismului civic, dar vizeazã mai mult o laturã practicã, mai precis potenþiala evoluþie a unei naþiuni civice. Astfel, Jürgen Habermas argumenteazã cã noilor cetãþeni ai unui stat liberal nu ar trebui sã li se impunã adoptarea culturii majoritãþii etnice ci doar respectarea principiilor ºi normelor care guverneazã viaþa politicã a respectivului stat (Habermas 1998, 228). Tot el este cel care însã subliniazã cã în multe dintre cazuri existã un grad mare de sim- ilaritate între cultura etniei majoritare ºi cultura politicã a statului respectiv ºi militeazã pentru despãrþirea celor douã (Habermas 1998, 118). Dacã reflectãm asupra situaþiei din România prin prisma celor afirmaþiilor de mai sus, atunci nu putem sã nu identitficãm situaþia prezen- tatã de Habermas, ce vizeazã congruenþa dintre cele douã instanþe: cultura etniei majoritare ºi cultura vieþii politice. Revenind relaþia dintre etnia dominantã ºi minoritãþi, consider cã trebuie explorat mai în- deaproape modul în care minoritãþile etnice se integreazã în cadrul statului naþional. Astfel, pentru a cultiva o formã de loialitate faþã de stat ºi comunitatea politicã este necesar ca cetã- þenii sã se supunã ºi sã se identifice cu cel puþin o parte din instituþiile ºi practicile sociale ºi decembrie 2018 105Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 105 politice din acel stat. În situaþia în care instituþiile ºi practicile sociale ºi politice sunt dominate de cãtre etnia majoritarã, existã posibilitatea ca membrii etniilor minoritare sã nu resimtã aceiaºi loialitate faþã de acestea în comparaþie cu ceilalþi concetãþeni ai lor. Se poate ajunge la o situaþie de echilibru, în care identificarea cu normele ºi insituþiile sociale generate de cãtre etnia majoritarã prin douã cãi. Prima este reprezentatã de cãtre valorizarea ºi adoptarea tradiþi- ilor aparþinând grupurilor minoritare de cãtre etnia majoritarã sau, cea de a doua variantã re- versul primeia, în care membrii etniei minoritare adoptã practicile ºi instituþiile sociale ale so- cietãþii în care trãiesc ºi care aparþin etniei majoritare (Mason 2000, 148). Dacã ar fi sã analizez aceastã relaþie prin perspectiva realitãþii româneºti, atunci ajung la concluzia conform cãreia cã pe teritoriul României pot coabita mai multe etnii atâta vreme cât au sau pot crea un teren comun, în termenii unor similaritãþi culturale ºi sociale. Aceastã situaþie putându-se încadra drept o modalitate de asimilare disimulatã sub forma naþionalismului civic, din acest punct consider cã rezultã douã situaþii care pot fi investite într-o mãsurã mai mare sau mai micã cu judecãþi de valoare. Astfel, dacã aceastã situaþie i-a forma unei asimilãri coordonate mai mult sau mai puþin conºtient de cãtre intstituþiile statului atunci e clar cã ne aflãm într-o situaþie con- damnabilã, în care se încearcã distrugerea diversitãþii culturale de pe teritoriul unui stat în nu- mele omogenitãþii etnice. Pe de altã parte, situaþia în care apar similaritãþi între etniile ma- joritare ºi cele minoritare pot fi vãzute drept o sintezã care apare în mod natural atunci când douã sau mai multe grupuri locuiesc pe acelaºi teritoriu, situaþie care s-a întâmplat mereu de- a lungul experienþei umane, iar eventualele denunþãri ale unor astfel de situaþii sã fie rezulta- tul ignorãrii ,,cursului natural’’ al culturilor umane. În concluzie, având în vedere argumentele teoretice ºi practice pe care le-am expus sunt de pãrere cã atunci când luãm în discuþie România ºi etniile care locuiesc pe teritoriul acesteia nu putem vorbi despre existenþa unui naþionalism civic. Fie cã vorbim despre lacunele teoretice care transformã acest concept într-o formã fãrã corespondent în realitate, fie cã vorbim despre modul în care o societate care îºi asumã o astfel de identitate ar putea funcþiona. Etnia majori- tarã fiind cea care în aceastã situaþie ar fi cea care are controlul asupra instituþiilor ºi normelor sociale, dar ºi, din cauza numãrului, asupra instituþiilor ºi resurselor statului – fapt ce fa- ciliteazã producerea ºi reproducerea normelor grupului dominat în cadrul societãþii. Referinþe Anderson, Benedict. 2006. Imagined Communities. London: Verso. Auer, Stefan. 2004. Liberal Nationalism in Central Europe. Londra: RoutledgeCurzon. Brown, David. 2000. Contemporary Nationalism. New York: Routledge. Brubaker, Rogers. 2004. „In the Name of the Nation: Reflections on Nationalism and Patriotism.” Citizenship Studies (Cartfax Publishing) 8 (2): 115-127. Conversi, Daniele. 1995. „Reassessing Current Theories of Nationalism: Nationalism as Boundary Mainte- nace and Creation.” Nationalism and Ethnic Politics 73-85. Gellner, Ernest. 1995. Encounters with Nationalism. Oxford : Blackwell. —. 1997. Naþiuni ºi naþionalism. Bucureºti: ANTET. Gellner, Ernest. 1996. „The Coming of Nationalism and it’s Interpretation: The Myts of Nation and Class.” În Mapping the Nation, editor Gopol Balakrishnan, 98-145. London: Verso. Grillo, Ralph. 1989. Dominant Languages. Cambridge: Cambridge University Press. Habermas, Jürgen. 1998. „Struggles for Recognition in the Democratic State.” În Inclusion for the Other, de Ciaran Cronin ºi Pablo de Greiff. Cambridge: MIT Press. Kamusella, Tomasz. 2009. Politics of Language and Nationalism in Modern Central Europe. New York: PAL- GRAVE MACMILLAN. Mason, Andrew. 2000. Community, Solidarity and Belonging. Cambridge: Cambridge University Press. 106 Perspective politice Perspective_politice_2018_decembrie.qxd 1/29/2019 1:09 PM Page 106